Octombrie…

Octombrie își leapădă frunzele una câte una. Boabe de brumă ni se preling peste frunți. Ochii cerului sunt de-un albastru-gri. Soarele pâlpâie ca o lampă veche. Ici-colo, norii stau pregătiți să-și scuture pletele. Și vântu-i venit la poalele caselor…
Pleacă octombrie… și-odată cu el, miezul toamnei. Dar, ce nu se duce? Toate se duc. Clipe, anotimpuri, trăiri și… oameni.
Viața-i cât nisipul din clepsidră. Se scurge cât ai clipi. Și oricât ai răsuci-o s-o ia de la capăt, frunzele tale nu mai sunt. Nici octombrie al tău nu mai e. Ești doar tu. Un copac cu ramuri înalte. Și ce bine că ești! Încă mai poți să privești în depărtări spre un alt octombrie, spre o altă toamnă… Așa, dezgolit de frunze, aplecat de vânt, acoperit până-n vârf cu muguri de speranțe!

Speranțe… doar cu buletinul!

Nimeni n-ar fi dispus să stea la o coadă cât o uliță dacă n-ar avea necazuri, boli, dureri. Dacă nu s-ar zvârcoli. Încercările vieții, de orice fel, te face să te târăști. Te face să te întinzi și să te strângi ca un șarpe. Disperare și, mai apoi, nădejde. Cea din urmă găsită doar la Dumnezeu! Când au nevoie de asta, oamenii încep să-L caute. Prin orice sfânt, prin orice os sfânt, prin orice sărbătoare! Dincolo de orice, trebuie să-L găsim în inima noastră. Dar, nu îndrăznim să judecăm. Altcineva e Sus pentru asta. La El, însă, nu mergi cu buletinul. Niciodată. La Dumnezeu mergi tu cu identitatea ta sufletească. Așa cum ești. Cu faptele bune sau mai puțin bune. Cu neajunsurile tale. Mi se pare neghiob faptul că, în vremurile astea, identitatea unor suflete, care nu aparțin locului, se demonstrează doar cu buletinul! E mai important de unde suntem sau faptul că suntem?! Parcă ai merge să faci credit la bancă. Ca și cum: poți să iei speranțe dacă ești de-aici și doar cu buletinul!

Viața-i o șoaptă…

Uneori, clipele-mi stau de vorbă. Povestesc despre întâmplări și cuvinte. De pildă, clipele de astăzi caută să explice celor de ieri, din ce cauză frunzele verzi s-au scuturat din copaci.
Oare de ce dimineața le-a găsit ghemuite printre boabele de brumă?
Poate dacă n-ar fi venit dimineața…
Dar, ce noapte e aceea fără dimineață?!
Ce viață-i aceea fără zorii ei?
Și ce clipă trecută mai vine înapoi?
Tot ce se naște, moare…
Soarele vine, șoptește frunzelor culori și-apoi pleacă. Trimite îndată noaptea ca să le vegheze.
Și uite cum, după atâtea nopți, frunzele stau acum cu brațele întinse pe pământ! Fără copaci nu mai au foșnet, nu mai au inimi… Mor.
Până la urmă, viața însăși e-o șoaptă.
A mea, a ta, a tuturor. Și ca-ntr-o șoaptă, dispare totul…

D-ale vieții…

Doi oameni stau într-o cameră. Ambii țin post. Primul roade la un covrig și-n față are o cafea proaspăt făcută. Celălalt mușcă dintr-o gogoașă de post și citește un ziar. Sunt colegi de muncă. Amândoi pe-aceași tură de câțiva ani. Cel care citește ziarul, se ridică și pleacă într-o altă încăpere ținându-l într-o mână. Colegul, îl vede și îndată se aprinde. Se ridică numaidecât și începe să zbiere cât îl ține gura. Trântește scaunul. Țipă către colegul abia ieșit din cameră, reproșându-i faptul că n-a spus unde duce ziarul. Se întoarce colegul. Se iscă un circ în care aceștia se împung cu cuvinte repetând închinăciuni și priviri către Dumnezeu…
Cu ce l-o fi ajutat covrigul pe primul, dacă sufletul lui e scovârdat?!
Cu ce l-o fi ajutat gogoașa pe-al doilea, dacă sufletul e plin de tăciune?!
Eu stau pe-un scaun proptit de perete și-i privesc. Nu țin post. Deși, ar fi fost bine. Eu doar cred cu toată tăria. Simt. Iubesc. Și-mi fac deseori crucii mari din faptele mele…

Suntem bețe de chibrit

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Dar, ce nu se duce?
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă…

Când doi oameni…

Când doi oameni ajung să nu se mai iubească, singurii vinovați sunt doar ei. Nu X și nici Y. Nu amanta, nici amantul. Când ea sau el pleacă din sufletul celuilalt, din acel moment s-a produs despărțirea. Indiferent că mai trec încă 5 ani sau toată viața, iar ei încă aleg să locuiască sub același acoperiș. Locuiesc într-o casă plină, dar sufletele le sunt teribil de goale… Când ea nu mai e în inima lui și nici el într-a ei, atunci nu mai e iubire. Rămân doar bucăți. Firimituri din trăiri cu care se mai hrănesc din când în când la diversele mese ale vieții. Se mint. Adeseori se mint că înghit bucăți mari și sunt sătui… Când de fapt, în inimi, sunt flămânzi și goi. Am văzut astfel de oameni ținându-se strâns de mână. Râdeau destul de tare și zgomotos. Păreau fericiți. Însă felul în care se priveau demonstra că-n sufletul lor mut nu mai aveau brațe. Erau retezate demult.

Leagă-ți inima

Leagă-ți inima de-a mea cu o sfoară. Și-apoi trage-o spre tine. Dacă o să mă mișc din loc înseamnă c-am să te urmez toată viața. Dacă stau neclintită, dezleag-o! Inima mea e înțepenită. N-are picioare. Iar sfoara, arunc-o departe! O dată legată, a doua oară se va desprinde. Și-atunci n-ai să știi ce inimă te-ar putea iubi.
Prinde-ți sufletul de-al meu și respiră. Dacă poți răsufla adânc, viața mea e a ta. Dacă nu, leapădă-te de mine. Dă-mi drumul din mâini și lasă-mă-n gol. Plinul tău nu sunt eu.
Închide-ți ochii și caută-mă-n tine. În sângele tău și-n celule.
Sunt?
Dacă nu sunt, iar bătăile inimii se aud de la ușă, nu-mi deschide! Plec singură.
Nu-s pentru tine.

E atâta îngâmfare…

E atâta îngâmfare în unii oameni că nu știu cum mai pot răsufla. Să fii așa “umflat” și să poți respira așa ușor îmi imaginez că-i incomod. Nu de alta, dar apasă atâta aer gol pe cord…
Umflat, știu, te vezi impozant și mare. Ca un balon. Dar uiți un detaliu: balonu-i mereu gol! Și în orice moment se poate sparge.
Dezumflat, rămâi… cum ești. Tu cu valorile pe care ai reușit să le strângi. Însă la cum poți să te umfli de tare, bănuiesc că poala inimii tale este destul de mică…și-atunci cum ar fi putut să-ncapă?
Ah, era să uit. Nu știi ce înseamnă valori…?!Afli răspunsul în felul cum gândești. Și simți.
Știu, sunt mari!
Prea mari ca să încapă în minți și inimi atât de mici…