Suntem bețe de chibrit

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte căldura, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Toate se duc…
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă.

Când doi oameni…

Când doi oameni ajung să nu se mai iubească, singurii vinovați sunt doar ei. Nu X și nici Y. Nu amanta, nici amantul. Când ea sau el pleacă din sufletul celuilalt, din acel moment s-a produs despărțirea. Indiferent că mai trec încă 5 ani sau toată viața, iar ei încă aleg să locuiască sub același acoperiș. Locuiesc într-o casă plină, dar sufletele le sunt teribil de goale… Când ea nu mai e în inima lui și nici el într-a ei, atunci nu mai e iubire. Rămân doar bucăți. Firimituri din trăiri cu care se mai hrănesc din când în când la diversele mese ale vieții. Se mint. Adeseori se mint că înghit bucăți mari și sunt sătui… Când de fapt, în inimi, sunt flămânzi și goi. Am văzut astfel de oameni ținându-se strâns de mână. Râdeau destul de tare și zgomotos. Păreau fericiți. Însă felul în care se priveau demonstra că-n sufletul lor mut nu mai aveau brațe. Erau retezate demult.