Uneori, clipele-mi stau de vorbă. Povestesc despre întâmplări și cuvinte. De pildă, clipele de astăzi caută să explice celor de ieri, din ce cauză frunzele verzi s-au scuturat din copaci.
Oare de ce dimineața le-a găsit ghemuite printre boabele de brumă?
Poate dacă n-ar fi venit dimineața…
Dar, ce noapte e aceea fără dimineață?!
Ce viață-i aceea fără zorii ei?
Și ce clipă trecută mai vine înapoi?
Tot ce se naște, moare…
Soarele vine, șoptește frunzelor culori și-apoi pleacă. Trimite îndată noaptea ca să le vegheze.
Și uite cum, după atâtea nopți, frunzele stau acum cu brațele întinse pe pământ! Fără copaci nu mai au foșnet, nu mai au inimi… Mor.
Până la urmă, viața însăși e-o șoaptă.
A mea, a ta, a tuturor. Și ca-ntr-o șoaptă, dispare totul…

Doi oameni stau într-o cameră. Ambii țin post. Primul roade la un covrig și-n față are o cafea proaspăt făcută. Celălalt mușcă dintr-o gogoașă de post și citește un ziar. Sunt colegi de muncă. Amândoi pe-aceași tură de câțiva ani. Cel care citește ziarul, se ridică și pleacă într-o altă încăpere, ținându-l într-o mână. Colegul, îl vede și îndată se aprinde. Se ridică numaidecât și începe să zbiere cât îl ține gura. Trântește scaunul. Țipă către colegul abia ieșit din cameră, reproșându-i faptul că n-a spus unde duce ziarul. Se întoarce colegul. Se iscă un circ în care aceștia se împung cu cuvinte repetând închinăciuni și priviri către Dumnezeu…
Cu ce l-o fi ajutat covrigul pe primul, dacă sufletul lui e scovârdat?!
Cu ce l-o fi ajutat gogoașa pe-al doilea, dacă sufletul e plin de tăciune?!
Eu stau pe-un scaun proptit de perete și-i privesc. Nu țin post. Deși, ar fi fost bine. Eu doar cred cu toată tăria. Simt. Iubesc. Și-mi fac deseori crucii mari din faptele mele…