Uneori, clipele-mi stau de vorbă. Povestesc despre întâmplări și cuvinte. De pildă, clipele de astăzi caută să explice celor de ieri, din ce cauză frunzele verzi s-au scuturat din copaci.
Oare de ce dimineața le-a găsit ghemuite printre boabele de brumă?
Poate dacă n-ar fi venit dimineața…
Dar, ce noapte e aceea fără dimineață?!
Ce viață-i aceea fără zorii ei?
Și ce clipă trecută mai vine înapoi?
Tot ce se naște, moare…
Soarele vine, șoptește frunzelor culori și-apoi pleacă. Trimite îndată noaptea ca să le vegheze.
Și uite cum, după atâtea nopți, frunzele stau acum cu brațele întinse pe pământ! Fără copaci nu mai au foșnet, nu mai au inimi… Mor.
Până la urmă, viața însăși e-o șoaptă.
A mea, a ta, a tuturor. Și ca-ntr-o șoaptă, dispare totul…