Octombrie…

Octombrie își leapădă frunzele una câte una. Boabe de brumă ni se preling peste frunți. Ochii cerului sunt de-un albastru-gri. Soarele pâlpâie ca o lampă veche. Ici-colo, norii stau pregătiți să-și scuture pletele. Și vântu-i venit la poalele caselor…
Pleacă octombrie… și-odată cu el, miezul toamnei. Dar, ce nu se duce? Toate se duc. Clipe, anotimpuri, trăiri și… oameni.
Viața-i cât nisipul din clepsidră. Se scurge cât ai clipi. Și oricât ai răsuci-o s-o ia de la capăt, frunzele tale nu mai sunt. Nici octombrie al tău nu mai e. Ești doar tu. Un copac cu ramuri înalte. Și ce bine că ești! Încă mai poți să privești în depărtări spre un alt octombrie, spre o altă toamnă… Așa, dezgolit de frunze, aplecat de vânt, acoperit până-n vârf cu muguri de speranțe!