Da, sunt a lor.

“A mia, a mia” strigă tare la cealaltă, îndepărtând-o cu vârful degetelor de mine. Aplecată, cu părul trecut puțin peste umeri, îmi ține piciorul drept înconjurat de mânuțele ei în vârstă de 2 ani. Uneori strânge cât poate de tare, alteori uită și-mi dă drumul…
Apoi se-apleacă amândouă pe mine și după ce-și curbează privirile senine, râd așa cu glasuri legănate de copii, auzindu-se chicotind cea mare: “hei, mami e și a mea!”
Da, sunt a lor. Neîmpărțită. Iubirea mea e întreagă. Și-i aceeași și aici, și dincolo.
Aș minți să spun că nu-mi doresc să strige că-s a lor și peste zeci de ani.
Aș minți să spun că nu-mi doresc să simt strângerea asta de mânuțe toată viața.
Însă mi-e de-ajuns să le știu fericite. Mi-e de-ajuns să le știu că sunt bine oriunde le-o purta viața. Mi-e de-ajuns să știe că oriunde s-ar afla, totul depinde doar de ele. Că viața e un lemn prăfuit căruia noi îi dăm luciu și formă, iar suflul, Dumnezeu.
Cu El stau de vorbă mereu. Știe că viața mea e a Lui în orice secundă. I-am promis-o de două ori. Deși, știu că am doar una. Dar cum aș fi putut s-o împart când am doi copii?

De-alungul timpului

De-alungul timpului, nimic nu mi s-a părut și nu mi se pare mai greu ca traiul în preajma oamenilor lipsiți de iubire. E ca și cum duci o luptă cu o boală care nu se ia, dar te distruge încet-încet când îi stai în preajmă. O boală pe care oricât ai ocoli-o, pe undeva, în cineva, recidivează. De regulă, acești oameni care o au, pe lângă faptul că nu dispun de un calm sufletesc, sunt și mari scenariști. Cele mai macabre însușiri sau întâmplări despre tine, le afli întotdeauna de la ei. Sau de la cei care îi ascultă și-i cred. E de-ajuns doar să te pui contra lor cu cel puțin o vorbă…
Le intri în grații doar atâta timp cât dai din cap și-i aprobi. Când n-o mai faci, pa! Ai o mie de defecte și ai făcut o grămadă… În concluzie: nu ești bun de nimic. Doar pentru ei.
Ceea ce mi se pare și mai groaznic este faptul că, în fața altora, tot ei se victimizează găsind oriunde vinovați numai la ei nu. Dacă ai avut nenorocul să te ajute cel puțin o dată, s-a zis cu tine! Dacă n-ar fi fost ei, tu, ajutatul, n-ai fi fost nimic!
Acești oameni pot fi cumpărați foarte ușor cu cadouri ieftine(bârfă, lingușeli, obiecte). De fapt, se știe că marfa ieftină se vinde cel mai repede…

Noțiunea de prieten…

Noțiunea asta de prieten, mi-a provocat, de-alungul vieții, destule lacrimi amare. Deși, n-ar fi trebuit… Poate că singura mea greșeală a fost faptul că am învățat pe de rost definiția din dicționar. Și m-am încăpățânat s-o subliniez cu două linii în sufletul meu și-ntr-ale altora. Conform dicționarului, prietenul este o persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune. Conform vieții, prietenul este omul care te vinde pentru binele lui, la primul târg, și când nu-i mai ești de folos îți face vânt la prima stație… Deși i-am tot strigat-o inimii pe prima, viața mi-a explicat-o, în repetate rânduri, pe-a doua. Cel puțin mie. Ce să zic… Neșansa mea! Vorba distinsei doamne Ileana Vulpescu: la orice trebuie să ai noroc în viață, dar mai ales la oameni…

…aleg să fiu eu.

Am obosit să conving lumea că sunt așa și nu altfel.
Am obosit să fiu pe placul oamenilor “perfecți”.
Perfecților, am zeci de defecte și zeci de stângăcii pe lângă zeci de calități! Mi le recunosc și mi le accept încercând mereu să corectez, să evoluez.
Sunt copilăroasă. Sensibilă. Nebună. Serioasă. Optimistă. Plângăcioasă. Și ar mai fi o grămadă…
Sunt eu. Nu sunt el, ei, tu sau voi.
Mă scutur râzând și dansez plângând. Iubesc zborul păsărilor și mă agăț de aripile fluturilor cu toate visurile mele.
Nu accept să fiu iubită doar pe jumătate pentru că nu sunt un fruct pe care-l poate împărți oricine cum dorește. Sunt un suflet care atunci când iubește dă tot și simte până-n măduva inimii. Jumătățile de măsură sunt doar pentru jumătăți de oameni…
Nu înghit firimituri mințindu-mă că-s bucăți mari.
Nu mă cumpără vorba când fapta stă la coadă și nici privirea dulce când cuvintele sunt amare.
Dacă nu fac rău nimănui și nu mint, eu zic că altceva mai perfect nu există…
Într-o lume de oameni “perfecți”, eu aleg să fiu eu. Știe Dumnezeu de ce.

Noiembrie…

Noiembrie a coborât de pe dealuri. Poartă în picioare cizme înalte, iar în spate duce o desagă plină de vânturi și ploi. Când obosește se oprește-n loc. Își trece mâinile peste umerii săi mari și scoate ploaia. Apoi trage și vântul. Cu fruntea udă ațipește câteodată lângă trunchiurile copacilor. Pelerina gri îi atârnă pân’ la pământ. Așa e el. Cât doarme, copacii își caută frunzele. Zadarnic. Ce timpul a luat e bun plecat, iar dorul este dat să fie…
Noiembrie ascunde în sân colțuri din Soare. Când vrea așază câteva pe margini de Cer. Ori le dosește pe toate în inima noastră. Știe că de la Cer la Pământ nădăjduim într-ale vieții cu lumina din noi…