Noiembrie a coborât de pe dealuri. Poartă în picioare cizme înalte, iar în spate duce o desagă plină de vânturi și ploi. Când obosește se oprește-n loc. Își trece mâinile peste umerii săi mari și scoate ploaia. Apoi trage și vântul. Cu fruntea udă ațipește câteodată lângă trunchiurile copacilor. Pelerina gri îi atârnă pân’ la pământ. Așa e el.
Cât doarme, copacii își caută frunzele. Zadarnic. Ce timpul a luat e bun plecat, iar dorul este dat să fie…Că de n-ar fi, cum am ști câtă iubire e-n noi?!
Noiembrie ascunde în sân colțuri din Soare. Când vrea așază câteva pe margini de Cer. Ori le dosește pe toate în inima noastră. Știe că de la Cer la Pământ nădăjduim într-ale vieții cu lumina din noi…
Mozaic de gânduri 