“A mia, a mia” strigă tare la cealaltă, îndepărtând-o cu vârful degetelor de mine. Aplecată, cu părul trecut puțin peste umeri, îmi ține piciorul drept înconjurat de mânuțele ei în vârstă de 2 ani. Uneori strânge cât poate de tare, alteori uită și-mi dă drumul…
Apoi se-apleacă amândouă pe mine și după ce-și curbează privirile senine, râd așa cu glasuri legănate de copii, auzindu-se chicotind cea mare: “hei, mami e și a mea!”
Da, sunt a lor. Neîmpărțită. Iubirea mea e întreagă. Și-i aceeași și aici, și dincolo.
Aș minți să spun că nu-mi doresc să strige că-s a lor și peste zeci de ani.
Aș minți să spun că nu-mi doresc să simt strângerea asta de mânuțe toată viața.
Însă mi-e de-ajuns să le știu fericite. Mi-e de-ajuns să le știu că sunt bine oriunde le-o purta viața. Mi-e de-ajuns să știe că oriunde s-ar afla, totul depinde doar de ele. Că viața e un lemn prăfuit căruia noi îi dăm luciu și formă, iar suflul, Dumnezeu.
Cu El stau de vorbă mereu. Știe că viața mea e a Lui în orice secundă. I-am promis-o de două ori. Deși, știu că am doar una. Dar cum aș fi putut s-o împart când am doi copii?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s