Un An Nou bate la ușă

Un An Nou bate la ușă.
Un fel de speranță… aș spune.
Un an în care nădăjduim a zâmbi la vedere. Nu ascuns. Nu mascat.
Un an în care sperăm să ne vedem copiii trăindu-și copilăria asta din care s-a smuls bucăți mari…
E-adevărat, nu ne-a promis nimeni că va fi mai bine! Dar, dacă ne-am pierde și speranța…, ce-ar mai rămâne din noi?!
Nu-i ușor. Știm deja asta. Însă, ne-a asigurat cumva cineva că drumul ăsta de la “a fi” până la “a nu fi” este lipsit de gropi?! Nu, nimeni!
De ce să ne mai plângem și să ne punem sare pe răni?! De ce să apăsăm acolo unde doare?! Viața merge înainte. Iar Dumnezeul nostru e în ea. Și, mai cu seamă, în noi.
Să privim cu nădejde, cu încredere! Dumnezeu e atât de mare… An Nou plin de sănătate și bucurii! 🌟La mulți ani!🌟

Dacă-i ceva…

Dacă-i ceva ce mi-a întărit convingerea până în acest moment este faptul că nu mai are rost să trag insistent de mânecă pe nimeni… Nici înainte n-o făceam în alte scopuri, ci, doar, ca să conving și să plac. Eram convinsă că arătându-i celuilalt iubire, îmi va răspunde tot cu iubire. M-am înșelat! Un om care nu se poate iubi pe sine, nu va putea iubi nici pe cel din fața lui. Și dacă nu te-a cunoscut cât i-ai fost alături, n-o va face nici după. Pentru că așa sunt structurați oamenii aceștia. Te privesc mereu printr-o pereche de ochelari numai a lor. Cu dioptrii mari, cețoși sau chiar sparți. Oricât de frumos ești la chip și suflet, vei fi văzut deformat.
Nu, să nu credeți că ochelarii aceștia stau așezați pe nas, fixați cu atenție după urechi! Nicidecum.
Ochelarii aceștia stau mereu așezați la ochii din sufletele lor…

Colecționarul de inimi…

Ar fi putut să-mi placă.
Aș fi putut chiar să-l iubesc.
Dar, de ce-aș accepta să fiu o altă femeie din colecția lui impresionantă de femei frumoase?
De ce-aș accepta să fiu o piesă nouă utilizată într-un joc format dintr-o grămadă de alte piese…mai puțin noi?
Colecționarii de obiecte strâng, de regulă, obiecte de același fel. Mai mici sau mai mari.
Colecționarii de femei strâng… inimi.
Și, totuși, de ce-aș accepta să-mi las inima folosită într-un joc de-a iubirea? Un joc care ține doar atât cât unul dintre jucători este dispus să se joace. De regulă, el, inițiatorul-colecționar… Când nu mai e dispus, jocul se încheie. Iar iubirea, dispare ca-ntr-un joc cu alba-neagra: “uite-o, e! uite, nu mai e!”
De fapt, jocul se încheie doar cu tine, femeie… Colecționarul de inimi, continuând să-și caute pe-o altă stradă a vieții, altă inimă nouă…

Iubesc simplitatea…

Iubesc simplitatea și bunătatea oamenilor.
Dacă m-ar pune cineva să aleg între:
a sta la o masă plină cu oameni goi și a sta la o masă goală cu oameni plini, fără să stau vreo clipă pe gânduri, aș alege-o pe cea din urmă.
Iubesc oamenii care râd cu gura până la urechi și beau din pahare de plastic.
Iubesc oamenii care nu mănâncă zeflemitor. Care nu-și curbează privirea la celălalt pentru a-i analiza tăietura fripturii din farfurie. E atât de puțin important felul în care-i porționată felia…și-i atât de important felul în care te simți când o mănânci… Odată mi s-antâmplat să stau la masă lângă o doamnă îmbrăcată și accesorizată scump care râdea și analiza întruna pe alții. Ca ea, “prețioasa”, nu mai era nimeni…
Nu cunoștea faptul că oamenii cu adevărat prețioși sunt aceia care n-au nevoie să fie ca un pom de Crăciun pentru a atrage atenția. Nu știa că cel mai frumos om e acela care-i bun. Acela care are demnitate și caracter…
Căci, în definitiv, ceea ce ai, se duce! Însă ceea ce ești, întotdeauna rămâne!

Anul curcubeielor

2020. L-aș numi anul curcubeielor.
Niciodată, în vreun alt an, n-am văzut atâtea curcubeie desenate în inima noastră. Și din când în când pe Cer. Semn că Dumnezeu nu înceta să ne privească prin ochiuri de nori…
N-aș îndrăzni niciodată să trag viața de mânecă și s-o întreb: de ce-a fost așa? Sau: de ce încă mai este?
Cine-i în măsură s-o ia la rost?!
Cine-i în măsură să scuture clipa?
Drumul ăsta de la “a fi” până la “a nu fi” este delimitat doar de-o negație… Traseul trăirilor nu vine niciodată însoțit de garanții. Nu te asigură nimeni că soarele de ieri, îți va străluci în păr și mâine. Sau că azi, roua îți va trece printre degetele călii, la fel ca ieri. Timpul nu stă-n loc pentru nimeni. “Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată” spunea Octavian Paler. Prin urmare, să trăim acum! Mai târziu nu-i garantat de nimeni!

Crăciun fericit!

Ar fi atât de multe de spus… dar, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru faptul că suntem și pentru ceea ce avem. În rest, știe El mai bine…
Oare cum ar fi Crăciunul fără iubire?
N-ar fi nimic.
Fără iubire, n-am avea cum să simțim multitudinea de luminițe care licăresc în sufletul nostru, globulețele multicolore care strălucesc de -atâta bucurie, ghirlandele pline de visuri, bradul verde care lăstărește si se înalță din faptele noastre…
Fără iubire, am fi pustii și foarte, foarte săraci.
Să ne împodobim, așadar, inima cu bunătate și iubire! Să strălucească în noi și-n privirile celor din jur! Și, de fiecare dată când vom face asta, de-atatea ori se va naște Iisus în inimile noastre!

~Crăciun fericit!💗

Nu. Să nu-mi spui…

Nu. Să nu-mi spui cât e ora. Și dacă-mi spui, o faci degeaba! Eu nu vreau să știu. Cu ce m-ajută să știu, de pildă, că-i ora 12.00. Cu ce m-ajută să aflu că-i ora 23.00? Oricum mănânci când ți-e foame și te culci când ți-e somn.
Timpul meu, nu-l vreau măsurat în orele din afară! Îl vreau măsurat în orele dinăuntru. În bătăile inimii mele. Asta aș vrea să știu. De exemplu, dacă m-ai întreba la ce oră mi-a bătut inima, mi-aș dori să-ți răspund: acum o secundă.
Acesta e timpul pe care îl recunosc și despre care aș vrea să știu: cel din mine. Cel din afară e al tuturor. Însă cel din mine e numai al meu…

Am întins…

Am întins palmele mele oamenilor prăvăliți la pământ. Și i-am tras cu toată forța spre mine. Uneori, am reușit să-i ridic în genunchi. Alteori, în picioare.
De câteva ori m-am făcut rostogol. Însă, ce importanță a avut sau are? Când întinzi mâna cuiva nu-ți garantează nimeni că vei avea echilibru și-ți vei putea retrage brațul, la fel cum l-ai avut, înapoi. De cele mai multe ori, nu mai e întreg. Odată întins, nici sângele nu mai e același, nici palmele, nici degetele, nici tu. Pentru că strângerile de mână lasă întotdeauna semne…
Odată am stat o noapte întreagă lângă un om ca să-l ridic. Simțisem atunci că brațele pământului erau mai puternice decât ale mele, iar roua ierbii îmi împingea pașii mărunți la vale… Am reușit abia în zorii zilei. După ce l-am ridicat, omul de lângă mine mi-a dat drumul la mână. Și s-a dus. Grăbit. Sprijinit de-un baston al ignoranței, al nepăsării…
Atunci am înțeles că Dumnezeul meu atât de mare, la el, era foarte, foarte mic…

Cum ar putea…?

Cum ar putea să se zidească o iubire din ieri și din azi pentru mâine?
Cum ar putea să fie construită pentru poimâine?
Oare iubirea ar putea fi înălțată ca un zid ?
Un om singur, sigur n-ar reuși.
Cum ar putea un singur cuvânt, adică “om”, să-l zidească pe “te iubesc “ format din două cuvinte? Prin urmare, fiecare ins, are cuvântul lui. Pentru zidul ăsta mare(iubirea) trebuie mereu să existe doi inși. Un el și o ea. Sau invers.
Dacă n-ar exista “te” ar rămâne “ iubesc” . Și-atunci, oricât s-ar construi, nu s-ar putea afla rezistența zidului. Pentru că de iubit putem iubi oricând, însă zidul nu-l putem construi cu oricine…

D-ale vieții…

E postul Nașterii Domnului.
Mă uimesc oamenii plini de Dumnezeu la exterior și-atât de goi de El în interior…
Dumnezeu nu stă niciodată să numere măslinele pe care le-ai mâncat astăzi. Nici eugeniile sau cartofii fierți. Dumnezeu numără doar faptele. Cuvintele. Sacrificiile. Faptul că stai scovârdat, rozi din covrigi și te închini de zece ori, iar la primul colț arunci cu sâmburii măslinelor pe care le-ai mâncat în oameni, zic că te cam chinui degeaba! E sănătos să ții post, știu! Dacă-l ții pentru siluetă, e absolut treaba ta! Dacă-l ții pentru sufletul tău, bravo ție! E și mai bine! Dar, te rog, aruncă-ți sâmburii la gunoi! Iar în oameni, aruncă cu iubire! Unde e iubire, acolo-i Dumnezeu!❤️