Unii dintre noi…

Unii dintre noi furăm creioanele colorate ale altora și desenăm pe paginile noastre. Apoi ne lăudăm cât de frumos strălucesc. Trâmbițăm. Avem impresia că folosind galbenul celuilalt ținem Soarele în propriile mâini. Greșit! Vom străluci o dată, de două, de trei ori… atât cât putem să le folosim. Când se vor toci și nu mai avem de unde sustrage altele, va trebui să ne folosim propriile creioane. Doar că diferența va fi mereu între… nuanțe.
Irelevant, ar spune unii!
Amuzant, aș spune eu! Căci… nu tot ce strălucește înseamnă că-i aur!

Copilăria…

Copilăria încă-mi stă la colț de stradă. Încă are sanie de lemn. Și clopoței, și bucurii, și râsete… Ce de obrăjori pictați cu veselie! E de-ajuns doar să mă opresc. Dar, recunosc, n-o fac mereu. Sau poate deloc. De ce-aș face-o? Sunt un om mare. Un adult. Și noi, oamenii mari, trebuie să fim mereu…mari, nu-i așa? Așa am învățat. Așa știm că trebuie. Ni s-a tot repetat că nu-i tocmai frumos și nici elegant ca un adult să “dea în mintea copiilor”. Stereotipii.
Cine-i în măsură să oprească jocul, motiv al bucuriei?
Cine-i în măsură să judece copilul din noi?
Cine-i în măsură să-i lege mâinile cu sforile ideilor preconcepute?
Căci, da. Copilul din noi are mâinile legate. Mâini care, odată cu trecerea timpului, se-ngălbenesc și mor…