Copilăria încă-mi stă la colț de stradă. Încă are sanie de lemn. Și clopoței, și bucurii, și râsete… Ce de obrăjori pictați cu veselie! E de-ajuns doar să mă opresc. Dar, recunosc, n-o fac mereu. Sau poate deloc. De ce-aș face-o? Sunt un om mare. Un adult. Și noi, oamenii mari, trebuie să fim mereu…mari, nu-i așa? Așa am învățat. Așa știm că trebuie. Ni s-a tot repetat că nu-i tocmai frumos și nici elegant ca un adult să “dea în mintea copiilor”. Stereotipii.
Cine-i în măsură să oprească jocul, motiv al bucuriei?
Cine-i în măsură să judece copilul din noi?
Cine-i în măsură să-i lege mâinile cu sforile ideilor preconcepute?
Căci, da. Copilul din noi are mâinile legate. Mâini care, odată cu trecerea timpului, se-ngălbenesc și mor…
Ai descris foarte frumos copilăria!
Felicitări 👏🏻😊
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Mulțumesc, Diana!🤗
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Când ai copii prin preajma, adesea copilul din noi nu mai poate fi stăpânit si e o fericire sa fii din nou joc si veselie.
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Ai dreptate, Magda! ! Sunt mamă și știu cum e.😃🤗😘
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Atunci, cu siguranța știi…:). Toate cele bune!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
🤗❤️
ApreciazăApreciază
Copilul din mine îţi mulţumeşte!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
❤️
ApreciazăApreciază