Am întins palmele mele oamenilor prăvăliți la pământ. Și i-am tras cu toată forța spre mine. Uneori, am reușit să-i ridic în genunchi. Alteori, în picioare.
De câteva ori m-am făcut rostogol. Însă, ce importanță a avut sau are? Când întinzi mâna cuiva nu-ți garantează nimeni că vei avea echilibru și-ți vei putea retrage brațul, la fel cum l-ai avut, înapoi. De cele mai multe ori, nu mai e întreg. Odată întins, nici sângele nu mai e același, nici palmele, nici degetele, nici tu. Pentru că strângerile de mână lasă întotdeauna semne…
Odată am stat o noapte întreagă lângă un om ca să-l ridic. Simțisem atunci că brațele pământului erau mai puternice decât ale mele, iar roua ierbii îmi împingea pașii mărunți la vale… Am reușit abia în zorii zilei. După ce l-am ridicat, omul de lângă mine mi-a dat drumul la mână. Și s-a dus. Grăbit. Sprijinit de-un baston al ignoranței, al nepăsării…
Atunci am înțeles că Dumnezeul meu atât de mare, la el, era foarte, foarte mic…
Ce fain spus…si scris…si trait…E atât de minunat sa simti si extazul dar si dezamagirea…pentru ca toate fac parte din experienta de a fi om…de a-ti face misiunea pentru care ai venit aici pe Pamant.Te îmbrățișez!
ApreciazăApreciat de 2 persoane
Mulțumesc! Și eu te îmbrățișez!🤗
ApreciazăApreciază