Am întins palmele mele oamenilor prăvăliți la pământ. Și i-am tras cu toată forța spre mine. Uneori, am reușit să-i ridic în genunchi. Alteori, în picioare.
De câteva ori m-am făcut rostogol. Însă, ce importanță a avut sau are? Când întinzi mâna cuiva nu-ți garantează nimeni că vei avea echilibru și-ți vei putea retrage brațul, la fel cum l-ai avut, înapoi. De cele mai multe ori, nu mai e întreg. Odată întins, nici sângele nu mai e același, nici palmele, nici degetele, nici tu. Pentru că strângerile de mână lasă întotdeauna semne…
Odată am stat o noapte întreagă lângă un om ca să-l ridic. Simțisem atunci că brațele pământului erau mai puternice decât ale mele, iar roua ierbii îmi împingea pașii mărunți la vale… Am reușit abia în zorii zilei. După ce l-am ridicat, omul de lângă mine mi-a dat drumul la mână. Și s-a dus. Grăbit. Sprijinit de-un baston al ignoranței, al nepăsării…
Atunci am înțeles că Dumnezeul meu atât de mare, la el, era foarte, foarte mic…