Am întins palmele mele oamenilor prăvăliți la pământ. Și i-am tras cu toată forța spre mine. Uneori, am reușit să-i ridic în genunchi. Alteori, în picioare.
De câteva ori m-am făcut rostogol. Însă, ce importanță a avut sau are? Când întinzi mâna cuiva nu-ți garantează nimeni că vei avea echilibru și-ți vei putea retrage brațul, la fel cum l-ai avut, înapoi. De cele mai multe ori, nu mai e întreg. Odată întins, nici sângele nu mai e același, nici palmele, nici degetele, nici tu. Pentru că strângerile de mână lasă întotdeauna semne…
Odată am stat o noapte întreagă lângă un om ca să-l ridic. Simțisem atunci că brațele pământului erau mai puternice decât ale mele, iar roua ierbii îmi împingea pașii mărunți la vale… Am reușit abia în zorii zilei. După ce l-am ridicat, omul de lângă mine mi-a dat drumul la mână. Și s-a dus. Grăbit. Sprijinit de-un baston al ignoranței, al nepăsării…
Atunci am înțeles că Dumnezeul meu atât de mare, la el, era foarte, foarte mic…

2 comentarii »

  1. Ce fain spus…si scris…si trait…E atât de minunat sa simti si extazul dar si dezamagirea…pentru ca toate fac parte din experienta de a fi om…de a-ti face misiunea pentru care ai venit aici pe Pamant.Te îmbrățișez!

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns la Anonim Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s