Dacă-i ceva…

Dacă-i ceva ce mi-a întărit convingerea până în acest moment este faptul că nu mai are rost să trag insistent de mânecă pe nimeni… Nici înainte n-o făceam în alte scopuri, ci, doar, ca să conving și să plac. Eram convinsă că arătându-i celuilalt iubire, îmi va răspunde tot cu iubire. M-am înșelat! Un om care nu se poate iubi pe sine, nu va putea iubi nici pe cel din fața lui. Și dacă nu te-a cunoscut cât i-ai fost alături, n-o va face nici după. Pentru că așa sunt structurați oamenii aceștia. Te privesc mereu printr-o pereche de ochelari numai a lor. Cu dioptrii mari, cețoși sau chiar sparți. Oricât de frumos ești la chip și suflet, vei fi văzut deformat.
Nu, să nu credeți că ochelarii aceștia stau așezați pe nas, fixați cu atenție după urechi! Nicidecum.
Ochelarii aceștia stau mereu așezați la ochii din sufletele lor…

Colecționarul de inimi…

Ar fi putut să-mi placă.
Aș fi putut chiar să-l iubesc.
Dar, de ce-aș accepta să fiu o altă femeie din colecția lui impresionantă de femei frumoase?
De ce-aș accepta să fiu o piesă nouă utilizată într-un joc format dintr-o grămadă de alte piese…mai puțin noi?
Colecționarii de obiecte strâng, de regulă, obiecte de același fel. Mai mici sau mai mari.
Colecționarii de femei strâng… inimi.
Și, totuși, de ce-aș accepta să-mi las inima folosită într-un joc de-a iubirea? Un joc care ține doar atât cât unul dintre jucători este dispus să se joace. De regulă, el, inițiatorul-colecționar… Când nu mai e dispus, jocul se încheie. Iar iubirea, dispare ca-ntr-un joc cu alba-neagra: “uite-o, e! uite, nu mai e!”
De fapt, jocul se încheie doar cu tine, femeie… Colecționarul de inimi, continuând să-și caute pe-o altă stradă a vieții, altă inimă nouă…