Iarna mea are ochii rotunzi și mari

Iarna mea are ochii rotunzi și mari. Clipește de fiecare dată în zare. Știți privirea aceea în care irișii parcă înfloresc de-atâtea zâmbet? Așa-i privirea ei!De brațe, nici nu mai vorbesc! Sunt lungi și mari. Atât de mari încât pot cuprinde întreg pământul.
Uneori îmi mângâie fruntea cu bucuria ei. Și îmi așază în palme promoroacă. Alteori, tace. Se-ascunde în spatele vântului și scutură într-o parte și alta norii. Cel mai frumos îi stă lângă Soare. Sclipește. Dar nu-l găsește mereu. De parcă n-am ști cu toții cum e Soarele…
Iarna mea e a mea. La fel cum și iarna ta e a ta.Simte-o, trăiește și bucură-te de ea! Cât încă ești. Cât încă pășești. Căci nu se știe niciodată când stă ceasu’ în loc și…te oprești.

Nu mă pot supăra…

Nu mă pot supăra pe un om care nu mă place. E treaba lui. Absolut treaba lui. Nu-i vina mea că n-are gusturi bune…🙃
Și, dacă mă gândesc bine, nici Dumnezeu nu-i plăcut de toată lumea. Darămite eu, om simplu…
Unora nu le placi pur și simplu. Așa, întreg, cum ești tu. Sau… mai puțin întreg. Altora nu le placi nici pe bucățele. Te desfac și te recompun din piese pe care le răsucesc și le analizează. Ba ai ochii urâți, ba nasul, ba picioarele, ba nu mai știu ce… Tu să fii bine.
Noi nu ne-am născut ca să fim pe placul oricui. Oricui e oriunde. Tot e doar în tine.

Când mă ia dorul…

Când mă ia dorul de ea, îmi curbez palmele și suflu în ele ca și când vântul ăsta al dorului îmi spulberă-n nas, din sângele meu, mirosul ei.
Când mă ia dorul de ea, îmi mângâi pielea și cu vârful degetelor o salt puțin. Știu că acolo, în pielea mea, e și pielea ei.
Când mă ia dorul de ea, respir adânc. Îmi cobor suflul până-n pământ și-apoi îl urc până la cer.
Toată inima ei e în inima mea.

În trenul meu…

În trenul meu m-am urcat mereu cu bilet. Cum urcă, de fapt, toți oamenii în trenurile lor. Sau…nu chiar toți. Depinde de ei, de timp și de bani. Dacă unii ajung prea târziu în gară și n-au răgaz ori bani să-și cumpere biletul, aleg să se agațe repede de ușa trenului, “la noroc”, cum s-ar zice… Se prind strâns de mânere, pășesc atent și-ajung pe culoarul dintre compartimente, urmând să ocupe un loc.
Controlat sau nu, călătorul fără bilet își vede de drum. Știe că trebuie să ajungă într-un loc și asta face. Mai numără un stâlp de pe partea cealaltă a geamului, mai privește o poiană, o casă. Trenul merge…
Diferența dintre mine și el este doar faptul că eu am cumpărat un bilet. Mie mi-a fost teamă, lui nu. De fapt, aș spune că, știindu-mă pe mine, Dumnezeu mi-a oferit timp și bani.
Știindu-l pe el, i-a oferit o prindere de mâini.
Eu aveam nevoie de bilet, iar celălalt… de El. Deși pare ciudat, în esență, niciunul dintre noi n-am fi ajuns în tren fără Dumnezeu. Pentru că întâmplările nu vin niciodată fără să nu-și cunoască timpul, omul și locul… și ce-i de la El, are întotdeauna destinație precisă…

Povestea pijamalelor roșii


31 decembrie 2014, zi geroasă de iarnă. Ici-colo pâlcuri de zăpadă peste care stăteau întinse dâre de pământ. Cu cizmulițe roz în picioare, nu foarte îmblănite, cu o geacă ale cărei mâneci acoperea un clopoțel ținut în mânuțele înghețate și cu-n fular care-i îmbrobodise obrăjorii, a pornit la colindat dis-de -dimineață alături de un alt băiat, vecin, venit de la câteva case. Străbătând ulițele sticloase ale satului, bătând din poartă-n poartă, abia la amiază a reușit să strângă o anumită sumă de bani, pe lângă o trăistuță cu vreo 4 mere și câteva bomboane. N-avea mai mult de 7 ani. Când a întrebat-o prietenul ei ce jucărie își cumpără din banii strânși, a ezitat să-i dea un răspuns clar. A părut nehotărâtă. Nesigură. Seara însă a mers la magazinul din sat. Și-a scos bănuții strânși cu grijă într-un portofel mic, colorat, plin de sclipici și desene.
-O pereche de pijamale, vreau! Roșii. Să nu fie nici prea mari, nici prea mici. Mami e cam ca Dvs.

-Vrei să i le faci cadou, puiule? a întrebat-o zâmbind vânzătoarea.
-Da, mâine e ziua ei. Nu știți?! E Sf. Vasile!
-Ia uite, ce copil bun are mami…
Și, da, avea dreptate! Este cel mai bun copil. Nu pentru că-i al meu, ci pentru că așa este. Și toți copiii noștri sunt buni. Pijamalele roșii, vătuite, mărimea L, le am și acum. Cum aș fi putut să nu le am?! Le iubesc cum n-aș putea să iubesc vreodată vreun alt lucru din casa mea. Și n-aș putea să renunț la ele niciodată pentru că știu câtă iubire poartă-n ele…

Am pus…

Am pus cărămidă peste cărămidă și-am construit ziduri. Într-un zbucium al timpului, au căzut.
Am luat-o de la capăt zidind din nou cărămidă cu cărămidă. Într-un vânt puternic, s-au dărâmat.
Cu palmele prinse-n genunchi, cu capul plecat în pământ, am început să plâng. Am urlat cât să m-audă mările și munții. Cât să m-audă Dumnezeu…
De ce-mi dărâmă timpul și vântul zidurile, Doamne?
De unde o să am întruna cărămizi?
De unde o să găsesc întruna putere?
Dumnezeu mi-a răspuns:
“Dacă s-au dărâmat, înseamnă că în locul unde tu le-ai ridicat n-a fost timp destul ori vântul a bătut prea tare… Oamenii se grăbesc. Se grăbesc să înalțe ziduri de iubire fără să toarne fundații. Și-atunci, toate se dărâmă…
Nu-ți fie teamă.
Vei găsi mereu putere și cărămizi, dar nu mai insista să zidești iubirea acolo unde începe să se clatine…”