Am pus…

Am pus cărămidă peste cărămidă și-am construit ziduri. Într-un zbucium al timpului, au căzut.
Am luat-o de la capăt zidind din nou cărămidă cu cărămidă. Într-un vânt puternic, s-au dărâmat.
Cu palmele prinse-n genunchi, cu capul plecat în pământ, am început să plâng. Am urlat cât să m-audă mările și munții. Cât să m-audă Dumnezeu…
De ce-mi dărâmă timpul și vântul zidurile, Doamne?
De unde o să am întruna cărămizi?
De unde o să găsesc întruna putere?
Dumnezeu mi-a răspuns:
“Dacă s-au dărâmat, înseamnă că în locul unde tu le-ai ridicat n-a fost timp destul ori vântul a bătut prea tare… Oamenii se grăbesc. Se grăbesc să înalțe ziduri de iubire fără să toarne fundații. Și-atunci, toate se dărâmă…
Nu-ți fie teamă.
Vei găsi mereu putere și cărămizi, dar nu mai insista să zidești iubirea acolo unde începe să se clatine…”