Am pus cărămidă peste cărămidă și-am construit ziduri. Într-un zbucium al timpului, au căzut.
Am luat-o de la capăt zidind din nou cărămidă cu cărămidă. Într-un vânt puternic, s-au dărâmat.
Cu palmele prinse-n genunchi, cu capul plecat în pământ, am început să plâng. Am urlat cât să m-audă mările și munții. Cât să m-audă Dumnezeu…
De ce-mi dărâmă timpul și vântul zidurile, Doamne?
De unde o să am întruna cărămizi?
De unde o să găsesc întruna putere?
Dumnezeu mi-a răspuns:
“Dacă s-au dărâmat, înseamnă că în locul unde tu le-ai ridicat n-a fost timp destul ori vântul a bătut prea tare… Oamenii se grăbesc. Se grăbesc să înalțe ziduri de iubire fără să toarne fundații. Și-atunci, toate se dărâmă…
Nu-ți fie teamă.
Vei găsi mereu putere și cărămizi, dar nu mai insista să zidești iubirea acolo unde începe să se clatine…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: