Povestea pijamalelor roșii


31 decembrie 2014, zi geroasă de iarnă. Ici-colo pâlcuri de zăpadă peste care stăteau întinse dâre de pământ. Cu cizmulițe roz în picioare, nu foarte îmblănite, cu o geacă ale cărei mâneci acoperea un clopoțel ținut în mânuțele înghețate și cu-n fular care-i îmbrobodise obrăjorii, a pornit la colindat dis-de -dimineață alături de un alt băiat, vecin, venit de la câteva case. Străbătând ulițele sticloase ale satului, bătând din poartă-n poartă, abia la amiază a reușit să strângă o anumită sumă de bani, pe lângă o trăistuță cu vreo 4 mere și câteva bomboane. N-avea mai mult de 7 ani. Când a întrebat-o prietenul ei ce jucărie își cumpără din banii strânși, a ezitat să-i dea un răspuns clar. A părut nehotărâtă. Nesigură. Seara însă a mers la magazinul din sat. Și-a scos bănuții strânși cu grijă într-un portofel mic, colorat, plin de sclipici și desene.
-O pereche de pijamale, vreau! Roșii. Să nu fie nici prea mari, nici prea mici. Mami e cam ca Dvs.

-Vrei să i le faci cadou, puiule? a întrebat-o zâmbind vânzătoarea.
-Da, mâine e ziua ei. Nu știți?! E Sf. Vasile!
-Ia uite, ce copil bun are mami…
Și, da, avea dreptate! Este cel mai bun copil. Nu pentru că-i al meu, ci pentru că așa este. Și toți copiii noștri sunt buni. Pijamalele roșii, vătuite, mărimea L, le am și acum. Cum aș fi putut să nu le am?! Le iubesc cum n-aș putea să iubesc vreodată vreun alt lucru din casa mea. Și n-aș putea să renunț la ele niciodată pentru că știu câtă iubire poartă-n ele…