În trenul meu…

În trenul meu m-am urcat mereu cu bilet. Cum urcă, de fapt, toți oamenii în trenurile lor. Sau…nu chiar toți. Depinde de ei, de timp și de bani. Dacă unii ajung prea târziu în gară și n-au răgaz ori bani să-și cumpere biletul, aleg să se agațe repede de ușa trenului, “la noroc”, cum s-ar zice… Se prind strâns de mânere, pășesc atent și-ajung pe culoarul dintre compartimente, urmând să ocupe un loc.
Controlat sau nu, călătorul fără bilet își vede de drum. Știe că trebuie să ajungă într-un loc și asta face. Mai numără un stâlp de pe partea cealaltă a geamului, mai privește o poiană, o casă. Trenul merge…
Diferența dintre mine și el este doar faptul că eu am cumpărat un bilet. Mie mi-a fost teamă, lui nu. De fapt, aș spune că, știindu-mă pe mine, Dumnezeu mi-a oferit timp și bani.
Știindu-l pe el, i-a oferit o prindere de mâini.
Eu aveam nevoie de bilet, iar celălalt… de El. Deși pare ciudat, în esență, niciunul dintre noi n-am fi ajuns în tren fără Dumnezeu. Pentru că întâmplările nu vin niciodată fără să nu-și cunoască timpul, omul și locul… și ce-i de la El, are întotdeauna destinație precisă…