Despre tăceri

Tăcerile sunt poveștile nerostite ale sufletului.

Se-amestecă cu secundele și-alunecă pe ulițele inimii. Deseori îmbracă sufletul în rouă. Într-o rouă crudă și rece. Iar gândurile venite-n grămezi spală cu îndârjire întrebările și le-așază la uscat în lumina speranței… Poate că azi. Poate că mâine. Se vor usca. Și-apoi vor lăstări altele. Precum florile. Ori copacii. Cu cât torni mai multă nădejde la rădăcini, cu atât se înalță și cresc tot mai mult. Ca și noi, oamenii… Cu cât punem mai multă iubire în rădăcinile inimii, cu atât bate mai tare…

Tăcerile sunt cuvinte arcuite care ascund litere întoarse. Întregi, scobite ori ciobite. Depinde doar de noi cum alegem să le așezăm în gândurile noastre… Dacă le aliniem corect, pot fi citite. Și înțelese. Însă, dacă le așezăm incorect, pe-o linie întreruptă sau adâncită de gropi, nu mai pot fi niciodată înțelese.

Ma uit

Mă uit cu dezamăgire la oamenii care dau cu securea în demnitate doar pentru a sta cocoțați pe-un piedestal. Cred ei că, de-acolo de sus, sunt mai înalți… Percepție greșită. În inima unui om te înalți doar prin ceea ce ești. Mărturisesc că eu sunt de modă veche…, apreciez mai mult un om de valoare și nu neapărat un om de succes.
Totuși, cum ai putea să te crezi lung și să privești de la înălțime când tu ești la fel, adică…scurt?! Faptul că stai cocoțat e-un artificiu care te ajută să poți fi mai sus. Ca și cum ai sta urcat pe-un scaun. Dar, gândește-te, te rog! Fără scaun, cum ești? Ești același, nu-i așa?
Știu. Te minți frumos că ești mai înalt decât toți ceilalți! Iar “drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor” spune N. Steinhardt…

Iubesc oamenii modești

Iubesc oamenii modești care-și poartă știința la degetul lor mic! Au un licăr blajin în privire și mult, mult bun-simț. În buzunarele inimii au mereu cuvinte încurajatoare. Cuvinte mari și nemărunțite.
Acești oameni impresionează mereu prin ceea ce sunt. Și nu prin ceea ce au. Oriunde s-ar afla sunt diferiți. Se ivesc printre ceilalți ca un Răsărit. Tăcerea aleasă dovedește plinul din ei. Până și poziția pe-un scaun e alta. Nu stau așa umflați până-n măduvă… N-au sufletul apretat și nici bolovani în priviri.
În lumea asta a noastră sunt atât de multe ambalaje goale… Și pe cât sunt de goale, pe-atât de mult foșnesc ca să se facă auzite! Doar că, din ceva gol, eu n-am auzit niciodată răsunând ceva plin, doar zgomot… mult zgomot.

Cândva, într-o primăvară…

Cândva, într-o primăvară, inimile noastre s-au întâlnit și-au desenat fluturi pe asfaltul cerului. Cu aripi prelungi ne-au învelit milioane de stele. De jur-împrejur mirosea a zambile. Și-a ghiocei. Dumnezeu le ținea strâns în mână. În mâna dreaptă. De-acolo de la El, păream mici… atât de mici încât parcă eram niște furnici. Doar fluturii noștri depășeau marginile cerului…

De crengile copacilor atârnasem bucuria. Și-n fiecare mugur sădisem speranțe.

În primăvara aceea mi-ai luat palmele inimii mele și le-ai pus într-ale tale. M-ai ținut strâns. Atât de strâns încât îmi rămăseseră semne deasupra sângelui meu sticlos. Cu firele clipelor am împletit coronițe. Și azi le am. Și mâine. Și-n orice primăvară!

O primăvară minunată!

“Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.

Și gata! Nu mai am, știi bine,
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate!
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!”

Magda Isanos

O primăvară frumoasă!🤗