Dacă nu ești apreciat…

Dacă nu ești apreciat pentru ceea ce faci, pleacă!
Dacă nu ești iubit pentru ceea ce ești, pleacă!
Pleacă, te rog, din locul și din viața acelora care n-au un loc pentru tine!
Nu sta în picioare insistând și așteptând să ți se ofere un scaun. Insistența provoacă, de cele mai multe ori, milă. Ori, în alte cazuri, inversul ei. Și-atunci nu cred că vei dori să stai la mila nimănui în speranța că intr-o zi te va iubi și te va aprecia la adevărata ta valoare. Dacă n-a reușit s-o facă până în acest moment, nu va reuși nici peste o mie de ani… Sunt oameni care te vor simți și te vor cunoaște dintr-o privire și oameni care nici după zeci de ani nu vor ști cum ești.
Cine ți-a spus că trebuie să stai să înduri umilințe?
Cine ți-a spus că trebuie să fii supus și să accepți nedreptăți?
Cine ți-a spus că trebuie să nu fii tu?
Tu trebuie să fii mereu așa cum ești. Nu cum vor alții.
Viața ți-a fost dată ție așa cum și lor li s-a dat. Și-i doar una. Nu trăi viața altora și nu lăsa pe alții să intre într-a ta. Cele mai bune sfaturi le vei primi de la ei, știu asta. Însă, pe cele mai potrivite, le vei găsi întotdeauna la tine. Pentru că doar tu știi ce-ai trăit și-ai simțit, nu ei.

Ne împiedicăm de ieri…

Ne împiedicăm de ieri în drumul către azi. Ocolim povârnișurile vieții și ne rezemăm cu fruntea de mâine. Sperăm. Ca doar speranța-i ultima, nu-i asa?
Alergăm după fapte lăsând în urma noastră întâmplările… Ce mai contează că, mai devreme, am trecut pe lângă un om care plângea?! N-avem treabă cu el. Nu-i de-al nostru, nu ne cunoaștem. Cu privirea fixată înainte abia dacă ne răsucim capul spre el.Nu. Nici măcar un zâmbet n-avem. Cât de săraci suntem în inimi! Ba chiar, se prea poate să facem și-o remarcă: cine știe ce-a facut? Pesemne, și-a meritat-o!
Ce fel de oameni suntem?
Suntem noi mai presus ca Dumnezeu?
De unde atâtea pietre în sacul din sufletul nostru?!
Ne închinăm lung, dar iubim scurt. Sau deloc.

În marginea unui deșert

În marginea unui deșert n-o să găsești niciodată apă. Nici în mijloc. Nici în lateral. Nicăieri.
Singura apă pe care o poți bea este aceea pe care o ai și-o porți cu tine. Dacă mă întrebi pe mine, ți-aș spune că așa-i și cu oamenii… Cei mai mulți dintre ei.
Dacă în drumul tău te vei rătăci vreodată, însetat, în deșertul vieții, nu aștepta să-ți ofere nimeni din apa lui. Nici măcar o gură. Vei observa că oricât de multă apă au în fântânile din ei, îți vor spune mereu ca-i prea puțină… Au pentru ei, dar n-au și pentru tine. O vor cântări, o vor măsura îndelung cu privirea și-o vor păstra în adâncuri. Să aibă. Să fie. Iar pe marginea gurii de la fântânile din inimile lor, vei găsi mereu gălețile goale…

Primăvara e oglinda îngerilor

Primăvara este oglinda îngerilor.
Ai crezut cumva că îngerii n-au oglindă?
Păi, altfel, cum s-ar fi văzut aripile lor întinse dacă nu la fluturi?
Nu. Să nu-mi spui că tu nu le-ai văzut încă brațele…
Păi, toată iarba verde, de jur-împrejur, a cui crezi că e?
Sau…ochii? Ochii lor mari din soare și din stele?
I-ai observat, dar n-ai dorit să știi. Sau… poate nu ți-ai dat seama.
Pentru că așa facem noi, oamenii, de obicei. Observăm doar.
Observăm că-i prea multă lumină, că-i prea multă căldură, că-i prea multă iarbă, că-i prea multă noapte… Ne încărcăm de multul “prea”. Și nu mai privim…
Te-ai întrebat vreodată cum miros îngerii? Ori cum ne vorbesc?
Îngerii miros a copaci înfloriți. Și a toate florile primăverii. Iar vocea lor…, vocea lor e în ciripitul păsărilor. I-am auzit. Sigur i-am auzit! Și eu, și tu. Doar că unii dintre noi alegem s-aruncăm cu pietre în păsări pentru că fac “prea” multă gălăgie…

Gând străin

Gând străin

Strecoară-ți genele în visul meu,

Lasă-mă să clipesc cel puțin o secundă,

Lasă să cadă o stea în drumul meu

Să pot fugi din a mea umbră

Nu goni stelele

Privește-le!

vin spre mine!

Nu-mi spulbera dorința

Ce-aleargă dinspre tine

Nu-mi sădi în scoarțe

Rădăcini din lună

Lasă-mi pe-al meu creștet

Razele în cunună

Gând străin

Scutură-ți norii și pune-i la uscat

De-o fi, să-mi dai o stea mai pe înserat!