Ne împiedicăm de ieri…

Ne împiedicăm de ieri în drumul către azi. Ocolim povârnișurile vieții și ne rezemăm cu fruntea de mâine. Sperăm. Ca doar speranța-i ultima, nu-i asa?
Alergăm după fapte lăsând în urma noastră întâmplările… Ce mai contează că, mai devreme, am trecut pe lângă un om care plângea?! N-avem treabă cu el. Nu-i de-al nostru, nu ne cunoaștem. Cu privirea fixată înainte abia dacă ne răsucim capul spre el.Nu. Nici măcar un zâmbet n-avem. Cât de săraci suntem în inimi! Ba chiar, se prea poate să facem și-o remarcă: cine știe ce-a facut? Pesemne, și-a meritat-o!
Ce fel de oameni suntem?
Suntem noi mai presus ca Dumnezeu?
De unde atâtea pietre în sacul din sufletul nostru?!
Ne închinăm lung, dar iubim scurt. Sau deloc.