Cândva, s-au ivit din pământul meu cioburi

Cândva, s-au ivit din pământul meu cioburi ascuțite care mi-au tăiat tălpile sufletului, grăbindu-se să mă descompună. Poate și azi se vor ivi. Chiar și mâine ori poimâine. În viață, vor fi mereu obiecte care se sparg… Vor fi mereu cioburi care să taie. Eu am învățat să merg înainte. Așa, rănită, bandajată cu surâsul Dumnezeului meu.
Sunt creația Lui și doar El știe ce-a plămădit în mine… Nimeni altcineva nu știe. Ar putea fi stele. Soare sau… nori.Ca să pot afla, Dumnezeu mi-a pus în mâini o tablă albă, iar eu am început să pictez pe ea Cerul. Cerul meu. În care am pus culori din bucurii, din lacrimi și minuni…
Cât despre cioburi…, știu că sunt doar niște bucăți dintr-un întreg. Diforme. Transparente. Incomplete, tăioase și triste. Predestinate să lasă răni, să taie…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s