Râdem…

Râdem. La fiecare colț al vieții, râdem! Râdem de el că n-a făcut bine ce-a făcut; râdem de ea că s-a împotmolit printre întâmplări și fapte. Râdem de părinții ai căror copii sunt diferiți. Râdem de oamenii care-și spun ofurile. Râdem de un nebun. De un boschetar. Râdem de orice. De orice rău care nu ni s-a întâmplat nouă. Considerăm astfel că ne situăm deasupra lor. Când, de fapt, suntem doar niște viespii fugare, rătăcite în vântul ăsta tomnatic al vieții…
Aproape tuturor le găsim o vină. N-avem disponibilitate de-a găsi înțelegere… Nu știm ce-i în inima lor. Ce răni adânci poartă. Nu dăruim nimic din noi. Nu încurajăm. Preferăm să umilim. Le tragem de aripile rupte apăsând cât mai tare pe răni, pe bucățile desprinse… Și ce dacă doare?!
Nu suntem noi în locul lui.
Dintr-o dată, ne clocotește știința în vene. Ne simțim superiori. Suntem deștepți, iar pe ceilalți îi arătăm cu degetul. Suntem mult mai școliți în comparație cu ei. Avem experiență. Avem mintea plină. Și poate c-așa e.
Viața ne-a lăsat pe unii dintre noi cu mai mult. Pe alții, cu mai puțin. Diferența o face sufletul. Și caracterul.
N-am venit pe pământ ca să cântărim viețile altora. Nici alegerile sau greșelile lor.
N-am venit ca să râdem unii de alții.
Nu pentru asta a pus Dumnezeu inimi în noi.
Mai sus sau mai jos, mai înalt sau mai scund, mai plin sau mai gol, ești și tu tot un om. Alege să fii OM!