La încheieturile genunchilor…

La încheieturile genunchilor timpului stau întâmplările mele. Și ale tale. Ale noastre, ale tuturor… Sunt strânse una câte una în grămezi. Grămezi late sau înguste. Triunghiulare sau pătrate. Cum s-au adunat din ceas în ceas. Mă uit la ele și încă se mai pot arcui în timpul mersului. Astăzi. Poate și mâine. Se-ndoaie odată cu pașii tăcuți ai văzduhului.

Fără genunchi,n-ar putea exista călcâiul timpului și, mai cu seamă, talpa lui, nu-i așa? Iar în trecere, conturul urmelor n-ar mai putea fi. Cum să-ți poți așeza călcâiul în pământ dacă n-ai un genunchi măcar? Deci, timpul, ca să poată trece dintr-o parte într-alta, are nevoie de genunchi. De doi genunchi. Cu unul ar deveni un beteag și n-ar mai avea echilibru…

Din întâmplările strânse, unele se mai pierd pe drum… Se-amestecă cu cerul ori se-nvelesc cu pământul. Se-ntâmplă asta atunci când picioarele timpului din noi îmbătrânesc. Și oasele de la încheieturi încep să trosnească. Mersul devine din ce în ce mai lent… Până când genunchii înțepenesc deodată cu întâmplările noastre înguste sau late, triunghiulare sau pătrate…