Uneori

Uneori, e prea târziu să te-nvelești cu-n asfințit

Și-i prea îngust drumul pân’ la răsărit

Poteci adânci, drumuri șerpuite

Se saltă-n zări

Ivind în tălpi cioburi ascuțite,

Uneori, e prea târziu să urci pe munți

Și-i prea departe drumul către stânci,

Se ascund în pumn ochiuri de izvor,

Se varsă în pământ picături de dor

Uneori, este prea cald, prea rece,

Prea însorit sau poate prea-nghețat,

Tot ce-a fost dat să fie se va grăbi să plece,

Să prindă în noapte luna la udat

Uneori eu sunt, iar tu nu ești

Ori ești și poate eu nu sunt

E-un timp al verbului de conjugat

O joacă a predicatului a fi

Haide, viață!

Haide, viață!
Dă-mi clipele-ntr-un ghem să-mi împletesc un pulover!
Dă-mi și andrele fixe, ca să nu scap din ochiuri!
Haide, viață!
Nu mai păși în grabă cu timpu’-n buzunare!
Nu-l mai ascunde grabnic între azi și mâine!
Mereu te scuzi că uiți,
Că duci în cârcă luna și-n două găleți soarele,
Că-s grele, iar pentru mine n-ai vreme de andrele…
Haide, viață!
Îndură-te un pic
și dă-mi din timpul tău un ghem oricât ar fi de mic!
Ți-am zis. Vreau un pulover!
Nu înnodat, nici scurt,
poate un pic mai lung,
Să-mbrace lutul meu în ceasuri de amurg.