Uneori

Uneori, e prea târziu să te-nvelești cu-n răsărit
Și-i prea îngust drumul pân’ la asfințit,
Poteci adânci, drumuri șerpuite
Se saltă-n zări
Ivind în tălpi cioburi ascuțite,
Uneori, e prea târziu să urci pe munți
Și-i prea departe drumul către stânci,
Se ascund în pumn ochiuri de izvor,
Se varsă în pământ picături de dor
Uneori, este prea cald, prea rece,
Prea însorit sau poate prea-nghețat,
Tot ce-a fost dat să fie se va grăbi să plece,
Să prindă în noapte luna la udat
Uneori eu sunt, iar tu nu ești
Ori ești și poate eu nu sunt
E-un timp al verbului de conjugat
O joacă a predicatului a fi

Haide, viață!

Haide, viață!
Dă-mi clipele-ntr-un ghem să-mi împletesc un pulover!
Dă-mi și andrele fixe, ca să nu scap din ochiuri!
Haide, viață!
Nu mai păși în grabă cu timpu’-n buzunare!
Nu-l mai ascunde grabnic între azi și mâine!
Mereu te scuzi că uiți,
Că duci în cârcă luna și-n două găleți soarele,
Că-s grele, iar pentru mine n-ai vreme de andrele…
Haide, viață!
Îndură-te un pic
și dă-mi din timpul tău un ghem oricât ar fi de mic!
Ți-am zis. Vreau un pulover!
Nu înnodat, nici scurt,
poate un pic mai lung,
Să-mbrace lutul meu în ceasuri de amurg.