Bunicul

Am întors luna pe partea cealată,
Nu te-am găsit nici măcar stând la poartă
Și stele toate, le-am luat la rând,
Le-am dat la o parte căutând pân’ la fund

În ochii ploii, te-am găsit tremurând
Cu pestelca la brâu, învelit cu pământ
Bunicule bun, tu visezi printre iarbă?
Uite cum crește deasupra-ți la barbă!

Copacii pe care mi i-ai dat, nu mai sunt
Nici dudele coapte din înaltul agud,
Nici caii tăi blânzi nu mai trag la căruță,
Nici colbul gros nu se mai saltă pe uliță

Bunicule bun,
acolo în adânc, sub streașina ta,
Ai prinsă la piept copilăria mea?

În drumul meu

În drumul meu, m-am înțepat în nenumărați spini. Cioburi ascuțite mi-au mușcat tălpile. Pietre mari s-au proptit din neant în calea mea. Pe unele le-am sărit, pe altele le-am ocolit, într-altele m-am lovit… Uneori, am căzut în genunchi. Alteori, le-am împins cu toată forța la vale… Din susurul de lacrimi, am înțeles atunci că cele mai triumfătoare izbânde au loc pe drumurile cele mai anevoioase… că nicio cărare netedă nu-mi va oferi pantofi de învingător.
În drumul meu, am lăsat fluturii să-și plece aripile în palma mea. N-am închis-o și nici nu i-am atins. Știam că au aripi plăpânde și n-aș fi vrut niciodată să le zdrobesc zborul…
În drumul meu, păsările s-au oprit să bea apă lângă tălpile mele. Nu m-am mișcat. Știam c-am să le sperii și n-aș fi vrut să rămână vreuna însetată…
În drumul meu, tristețea mi s-a ivit în cale… Aduna liniștită oftaturi în poala ei adâncă și mare. S-a oprit în loc și m-a privit fix în ochii mei abătuți. Ești obosită…, mi-a zis. Hai și te așază pe scaunul meu!
În drumul meu, m-am întâlnit cu Dumnezeu. S-a așezat în mine pentru totdeauna. Am înțeles atunci că orice s-ar ivi, cu El în suflet, nimic nu va fi greu…în drumul meu.

Sfânta Maria Mare

De cum dădeau zorile, ne spălam repede fața cu apă rece din fântână și dădeam fuga la oglindă. Cu o seară înainte ne puneam părul pe “moațe”(bucăți de cârpă pe care înfășuram șuvițele de păr pentru a-l avea ondulat; un fel de bigudiuri 🙂). Ne alegeam dinainte cu câteva zile hainele pe care urma să le purtăm. Potriveam cele mai frumoase încălțări și cu banii strânși special pentru această zi, ne urcam în căruța lui tataia care, în ziua aceea, în lumina soarelui, părea desprinsă din povești.
Plecam devreme ca nu cumva să ne prindă căldura.
Era sărbătoare aleasă. Nu doar că era ziua bunicii și a surorii mele, dar era și un mare târg. Un târg unde se adunau localnicii din satele vecine, producătorii, comercianții și mulți alții. “Hai, bătrâno, hai, că azi e ziua ta”…se auzea tataia cu o voce blândă ca și cum îi declara, de ziua ei, cât de mult o iubește.
Era o bucurie aparte, specifică acestei sărbători. Caii de la căruțe purtau la hamuri ciucuri. “Ei, ăștia sunt mai tineri, tataie…” intervenea bunicul de fiecare dată când se iveau pe lângă noi.
Căruțele se opreau în loc. Oamenii dădeau noroc și își urau unul altuia sănătate pomenind-o pe Măicuța Domnului. Nu, nu se cunoșteau neapărat. Dar, la sărbătoare mare – spunea bunica – , toți oamenii vorbesc între ei. Că așa se cade. Așa-i frumos. Fugeau caii cu noi lăsând în urmă vârtejuri de praf. Parcă și pământul se veselea. În ziua aceea, cerul se nimerea mereu senin. Păsările cântau la streașina casei, iar fluturii se-mpleteau printre flori. Așa era în copilăria mea, Măria Mare. Sfânta Maria Mare.