Sfânta Maria Mare

De cum dădeau zorile, ne spălam repede fața cu apă rece din fântână și dădeam fuga la oglindă. Cu o seară înainte ne puneam părul pe “moațe”(bucăți de cârpă pe care înfășuram șuvițele de păr pentru a-l avea ondulat; un fel de bigudiuri 🙂). Ne alegeam dinainte cu câteva zile hainele pe care urma să le purtăm. Potriveam cele mai frumoase încălțări și cu banii strânși special pentru această zi, ne urcam în căruța lui tataia care, în ziua aceea, în lumina soarelui, părea desprinsă din povești.
Plecam devreme ca nu cumva să ne prindă căldura.
Era sărbătoare aleasă. Nu doar că era ziua bunicii și a surorii mele, dar era și un mare târg. Un târg unde se adunau localnicii din satele vecine, producătorii, comercianții și mulți alții. “Hai, bătrâno, hai, că azi e ziua ta”…se auzea tataia cu o voce blândă ca și cum îi declara, de ziua ei, cât de mult o iubește.
Era o bucurie aparte, specifică acestei sărbători. Caii de la căruțe purtau la hamuri ciucuri. “Ei, ăștia sunt mai tineri, tataie…” intervenea bunicul de fiecare dată când se iveau pe lângă noi.
Căruțele se opreau în loc. Oamenii dădeau noroc și își urau unul altuia sănătate pomenind-o pe Măicuța Domnului. Nu, nu se cunoșteau neapărat. Dar, la sărbătoare mare – spunea bunica – , toți oamenii vorbesc între ei. Că așa se cade. Așa-i frumos. Fugeau caii cu noi lăsând în urmă vârtejuri de praf. Parcă și pământul se veselea. În ziua aceea, cerul se nimerea mereu senin. Păsările cântau la streașina casei, iar fluturii se-mpleteau printre flori. Așa era în copilăria mea, Măria Mare. Sfânta Maria Mare.