În drumul meu

În drumul meu, m-am înțepat în nenumărați spini. Cioburi ascuțite mi-au mușcat tălpile. Pietre mari s-au proptit din neant în calea mea. Pe unele le-am sărit, pe altele le-am ocolit, într-altele m-am lovit… Uneori, am căzut în genunchi. Alteori, le-am împins cu toată forța la vale… Din susurul de lacrimi, am înțeles atunci că cele mai triumfătoare izbânde au loc pe drumurile cele mai anevoioase… că nicio cărare netedă nu-mi va oferi pantofi de învingător.
În drumul meu, am lăsat fluturii să-și plece aripile în palma mea. N-am închis-o și nici nu i-am atins. Știam că au aripi plăpânde și n-aș fi vrut niciodată să le zdrobesc zborul…
În drumul meu, păsările s-au oprit să bea apă lângă tălpile mele. Nu m-am mișcat. Știam c-am să le sperii și n-aș fi vrut să rămână vreuna însetată…
În drumul meu, tristețea mi s-a ivit în cale… Aduna liniștită oftaturi în poala ei adâncă și mare. S-a oprit în loc și m-a privit fix în ochii mei abătuți. Ești obosită…, mi-a zis. Hai și te așază pe scaunul meu!
În drumul meu, m-am întâlnit cu Dumnezeu. S-a așezat în mine pentru totdeauna. Am înțeles atunci că orice s-ar ivi, cu El în suflet, nimic nu va fi greu…în drumul meu.