Trăim într-o lume…

Montesqueiu spunea că “prostul nu cunoaște om mai deștept ca el”.
Din păcate, trăim într-o lume în care se apreciază prostul care iese în față. Considerat îndrăzneț, descurcăreț, mereu “cu vorbele(goale) la el”, primește aplauze care nu fac decât să-l umfle-n pene. În propria-i oglindă, dintr-o dată, se lăbărțează. Aproape că nici geamul șters al acesteia nu-i mai poate reda lungimea corpului. E prea înalt. Și prea lat. În ochii lui, desigur! Și-ntr-ai spectatorilor care-și antrenează uimirea și asistă cu admirație și plecăciune la rolul ăsta jucat atât de ieftin… Poleiala fură privirile celor care au ochi doar pentru atât.
Când eram copil, bunica mea verifica un pepene dacă-i copt bătând de câteva ori în el. N-avea nevoie să-l secționeze ca să-i vadă culoarea. Era un simț aparte pe care îl dobândiseră de-a lungul timpului cam toți oamenii satului. Când pepenele era copt suna a plin și locul lui pe pământ era mai fix, mai stabil. Când pepenele era necopt ori sec parcă o aud pe bunica cum spunea: “nu-i bun ăsta, mamaie, ia uite cum sună a gol și-o ia la vale…”

Să nu mă judeci…

Să nu mă judeci nici măcar atunci când ești mai bun ca mine! Să nu-mi atârni de brațele inimii povești închipuite în care mă plimbi și mă rătăcești pe potecile șerpuite și pline de colb! Și dacă aș fi zdrelită-n genunchii sufletului, și dacă râuri de dor ar curge prin sângele meu, lasă-mă așa! Eu port durerile și râurile cu mine, nu tu. Și dacă știința mea e diferită de a ta, lasă-mă așa! Furnica își cară grăuntele în cârcă, pe când șoarecele îl roade. Vezi ce diferență? Nimeni nu cunoaște povara furnicii, nimeni nu cunoaște datul șoarecelui.
Spectacolul vieții ne oferă fel de fel de situații. Dacă albina ar fi un fluture, musca un leu, și toți ar fi numai fluturi, și toți ar fi numai lei, care ar mai fi diferența dintre ei?
Prin urmare, dacă toți am fi numai savanți, inventatori, pictori…etc, cum ne-am mai distinge unul față de celălalt?
Cum am recunoaște mâna Lui?

Timpule drag

Timpule drag,
cere-I ochi și privește-mă!
Doar cu ochii tăi, poți să-i vezi pe ai mei!
Doar cu mâna ta, poți s-o strângi pe a mea!
Doar cu picioarele tale, poți să le urmezi pe-ale mele!
Cere-I-le!
Mă vei găsi pe-o margine de ceas
Cum stau și priveghez la tot ce-a mai rămas
Eu sunt.
Tu unde ești?
Te-ascunzi în ceruri la povești?
Hai, timpule, cere-I ochi și privește-mă!
Doar cu ochii tăi, poți să-i vezi pe ai mei!

Toamna mea

Toamna mea

Toamna mea cu muguri de vânt
Și candele de visuri aprinse,
Cu flori albăstrui suspinând,
Mi-ai prins degrabă la poalele timpului
frunzele tale stinse.

Alaltăieri, te iveai printre munți,
Printre soare, printre văi adânci,
Dansai cu bruma, murmurai șoapte,
Te-nveleai cu cerul în tainica noapte.

Astăzi ai ajuns pân’ la mine.
Nu știu cât stai, poate și mâine.
Toamna mea cu ochi ruginii
Degrabă pleci, îndată revii…

Cine ești?

Cine ești?
M-am întrebat tot timpul
gândindu-mă c-ai putea fi un oarecare…
Dar, tu nu ești un oarecare!
Te-am văzut cum ți-ai întins aripile!
Stăteai după colțul acela de timp.
Și-atunci am înțeles. N-ai cum să fii un oarecare!
Oarecare e cana aceea. Un obiect. Se poate sparge oricând.
Dar, tu?
Tu ai aripi!
Și-atunci ai putea fi o pasăre. Ori un înger.