L-am lăsat…

L-am lăsat să-mi cadă pe păr. Nu m-am mai ascuns de el cum o făceam altădată. Ba că-mi apasă pe ochi și lăcrimez, ba că mi-este cam cald, ba că… Soarele ăsta! D-astea, de-ale noastre…
De data asta n-am mai făcut la fel. L-am căutat eu. Și l-am atins cu vârfurile degetelor pe trunchiurile copacilor, pe frunzele căzute, pe pământ. Pierdusem de ceva timp blândețea și lumina lui.


Când îți lipsește cineva, abia atunci îți dai seama cât de important e. Când îl ai zi de zi, crezi că-i pentru totdeauna. Că-i acolo și-l vei găsi și mâine. Dar, nu! Nu e! Așa ne păcălim noi, oamenii, că doar întindem mâna și-l găsim pe acest “mâine” încărcat cu cer, cu dorințe, cu visuri. Însă, cum să găsim ceva ce noi nu știm sigur dacă va mai fi? Cine ni-l garantează pe “mâine”? Doar speranța noastră, desigur!
Oare de ce ni s-o fi pus la naștere un ceas în inimă? De ce auzim bătăile astea ale ei? Probabil ca să ne măsurăm clipele dinăuntru… Dar, noi uităm de el, de ceasul ăsta, și-l folosim ades pe-acela din afară…

#freedom #bucurie #iubire

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s