Au fost…

Au fost clipe când mi-am dorit să fiu altfel. Am regretat că sunt așa cum sunt. M-am criticat aspru și m-am certat des.
Reproșându-mi-se destul de des că-s prea sensibilă, am crezut că sunt bolnavă și duc pe picioare o boală gravă… Și-am început să caut tot felul de tratamente. Ce prostie să fac asta!
Cum să tai aripile îngerilor care au crescut în mine doar pentru că nu plac sau n-am plăcut nu știu cui?
Cum să tai corzile harpei pe care Dumnezeu a pus-o-n sufletul meu?
Cum să leg în lanțuri râurile din inimă?
Cum să-mi modific bătăile ei?
Sau cum să dărâm munții ăștia înalți de iubire?

Cine spune că pot face asta, atunci sigur el e bolnavul dintre noi doi, nu eu.

Nu-ți potrivi ceasul iubirii!

Nu-ți potrivi ceasul iubirii!
Nu-l da înainte și nici înapoi. Lasă-l așa cum timpul tău îl potrivește
! Dacă îl vei da înainte, vei fi prea departe. Dacă îl vei da înapoi, vei fi prea în urmă.
Cine a zis că timpul iubirii trebuie potrivit de noi?
Unii trăiesc o viață cu ceasul dat înainte. Alții, cu el rămas în urmă… Nici unii, nici alții, de fapt, nu trăiesc acum. O iubire e în trecut, alta e-n viitor. Dar, acum?
Acum unde-i iubirea despre care vorbim?
Singura iubire care există cu adevarat și peste care ai putea să te crezi stăpân, este cea de acum. Din clipa aceasta.
Nu te uita la cea de ieri, n-o bâjbâi pe cea de mâine. Cea de ieri, s-a dus. Iar cea de mâine, habar n-ai dacă vine.
Vezi?
Dacă trăiești așa, e-o amăgire! Te rezemi de ieri și-ți întinzi vârfurile degetelelor spre mâine! Uiți cu desăvârșire că nodurile din tălpile tale stau așezate pe pământul de azi.
Sunt unele iubiri care, rămase în urmă, capătă alte forme. Dacă tu o știai pătrată spre exemplu, de departe se poate distinge un fel de triunghi. Trecerea timpului șterge din linii și modifică formele. Din depărtare, niciun om nu se vede clar!
Sunt altele, care rostogolite înainte, devin prea umflate sau poate prea rotunde. Ca un bulgăre de zăpadă pe care îl dai de-a dura…
Nu-ți potrivi ceasul iubirii!
Nu-l da înainte și nici înapoi. Lasă-l așa cum doar timpul tău îl potrivește!

Azi, Sf.Nectarie…

Mai de mult am cumpărat o iconiță cu Sf. Nectarie de la o mănăstire. Nu mai știu exact de la care. Auzisem despre Sfânt că-i tămăduitor de cancer. Și-am luat-o ca s-o am în casă. Să ne protejeze. Așa cum nădăjduim în toate icoanele pe care le strângem. După vreo două saptămâni, dintr-o conversație întâmplătoare cu o doamnă, pe messenger, aflu că are băiatul bolnav de cancer. Atât de deznădăjduită era, că am simțit că trebuie să fac ceva ca s-o conving cât e de mare Dumnezeu. Și a doua zi, am luat iconița de lângă celelalte pe care le am, am pupat-o, m-am închinat, și i-am trimis-o prin poștă. Atât de multă încredere am pus în ea, că eram convinsă că am trimis direct Sfântul. 😊
Nu i-am spus doamnei, am vrut să fie surprinsă. Așa ca o minune care apare în viața noastră. Pe neașteptate. Și plină de speranță.
Asta s-a întâmplat acum vreo 5 ani.
Astăzi copilul e bine. Și doamna. Și toți ai ei.
Eu știam că Dumnezeu e mare. Acum mă crede și ea.

De-ale vieții…

Zilele trecute am ajuns la un mall. Cu dovada că am trecut prin boală, am reușit să intru. Nu mai erau oameni mulți cum știam că găseam altădată. Intru într-un magazin. Acolo mă întâmpină un domn amabil, pregătit să-mi ofere informații despre produsele la care mă tot uitam.
-Doamnă, cu nebunia asta, sunt oamenii speriați, nervoși…, intervine domnul în timp ce eu răsuceam un telefon de pe-o parte pe alta.
-Abia dacă mai intră-n magazine, să știți… Nu știu ce s-o mai întâmpla cu vremurile astea… Atâta boală și atâta moarte, iar noi suntem din ce în ce mai răi…
Cu capul mai mult aplecat spre un alt produs de pe raft, am ezitat să-i răspund. Abia mai târziu am rostit cât am putut de încet: așa este! Atât de încet am crezut că l-am spus, încât eram convinsă că nu m-a auzit nici bondarul care îmi dădea târcoale. Și nu pentru că domnul n-ar fi avut dreptate, ci pentru că-mi doream să nu mai pun și eu sare pe rană…
Domnul, încă interesat să-mi vorbească despre orice alt produs electronic, s-a aplecat să-și lege un șiret desfăcut la adidași. Cu privirea ridicată spre mine, îmi spune: Da, doamnă, așa este!

…Se vărsase deja sarea pe rănile sufletului.

Uneori, trebuie…

Uneori, trebuie să punem lacăt porților care nu ne mai primesc înăuntru…
De fiecare data când ni se va închide o ușă, Dumnezeu ne va deschide alta, pentru că doar El știe cum suntem cu adevărat…
Uneori, trebuie să renunțăm la oamenii care ne-au pus în suflet cuvinte ciobite. Ce-i deformat, nu se mai poate explica, nu se mai poate povesti…
Uneori, trebuie să uităm traseul cărărilor care ne-au vârât sub tălpi bălți mlăștinoase. Știindu-i deja pământul, depinde doar de noi spre ce poteci ne îndreptăm pașii…
Uneori, trebuie să tragem obloanele peste auriul soarelui din noi în fața ochilor care aleg să ne privească cu întunericul nopții…

Două pâini

Treisprezeceani ani îmi stăteau în suflet când palma caldă a verii îmi ștergea fruntea asudată. Era mijlocul lui iunie. Abia coborâtă din autobuzul care se oprea mereu în stația din centru, mă îndreptam spre casă. Mergeam agale pe-o vale lată pe care aș fi parcurs-o și cu ochii închiși. Drumul văii către bunici era bătătorit, iar dintr-un loc în altul încă se mai putea zări urmele roților de la căruțele care trecuseră-n galop. Căram în spate ghiozdanul de la școală, iar în mâna dreaptă țineam strâns o sacoșă de plastic, nu prea grea, în care stateau deasupra două pâini rotunde.
-Domniță, n-aveți o pâine și pentru mine? se auzi din depărtare o voce…
-Mi-a dat Dumnezeu șase copii…Mă opresc în dreptul casei mici, lipită cu pământ galben, de unde se auzea vocea apăsată a străinului și scormonesc în sacoșa mea. Dau să pun mâna pe-o pâine, dar le apuc pe-amândouă. Și i le întind fără să spun nimic.
-Bogdaproste! Să vă dea Dumnezeu sănătate, domniță!
Am zâmbit gândindu-mă ce bine c-am avut să-i dau, până la urmă, bunica mea oricum face mai mult mămăligă și pâine… om mai găsi noi să luăm. Și mi-am văzut de drum așa cum o făceam de fiecare dată.La poarta curții bunicilor, pe-al cărui gard parcă stăteau atârnați ciorchini cu amintiri din copilăria mea, un cal mânca liniștit iarbă de pe marginea șanțului. Căruța era goală, iar hățurile erau prinse într-o scândură de la gard, semn că avea vizitiu.
-Valuș, ai venit la moșu’? se auzi bunicul venind din dosul curții, apropiindu-se de mine cu-n zâmbet larg în toată privirea.
-Dar ce faci, tataie, de ce stă căruța asta la poartă? l-am întrebat eu nedumerită…
-Ne-a adus grâul de la asociație. Douăzeci de saci am cărat în magazie!

Am tresărit. Până-n adâncul sufletului meu, am tresărit de bucurie. Atunci am înțelesc că două pâini dăruite, ne-a adus o grămadă de alte pâini. Se spune că atunci când dai, Dumnezeu îți dă de zece ori mai mult. Iar eu am crezut. Și încă cred.

Dacă ție nu-ți plac, nu se întâmplă nimic…

Așa. Și dacă ție nu-ți plac, ce?!
Se saltă cumva pământul să te mângâie?!
Se coboară cumva cerul să te îmbrățișeze?!
Se-apleacă cumva copacii să-ți mângâie fruntea?!
Se aprinde soarele tot pentru tine?!
Nu. Nu se întâmplă nimic.
Pământul păstrează aceeași gură pentru toți.
Cerul ne cuprinde pe toți cu aceleași brațe.
Copacii își flutură frunzele pe frunțile tuturor.
Iar soarele luminează pentru întreg pământul.
Vezi?

Dacă ție nu-ți plac, nu se întâmplă nimic…


În nicio inimă nu poți intra cu forța, la fel cum din nicio inimă nu poți ieși forțat.