Două pâini

Treisprezeceani ani îmi stăteau în suflet când palma caldă a verii îmi ștergea fruntea asudată. Era mijlocul lui iunie. Abia coborâtă din autobuzul care se oprea mereu în stația din centru, mă îndreptam spre casă. Mergeam agale pe-o vale lată pe care aș fi parcurs-o și cu ochii închiși. Drumul văii către bunici era bătătorit, iar dintr-un loc în altul încă se mai putea zări urmele roților de la căruțele care trecuseră-n galop. Căram în spate ghiozdanul de la școală, iar în mâna dreaptă țineam strâns o sacoșă de plastic, nu prea grea, în care stateau deasupra două pâini rotunde.
-Domniță, n-aveți o pâine și pentru mine? se auzi din depărtare o voce…
-Mi-a dat Dumnezeu șase copii…Mă opresc în dreptul casei mici, lipită cu pământ galben, de unde se auzea vocea apăsată a străinului și scormonesc în sacoșa mea. Dau să pun mâna pe-o pâine, dar le apuc pe-amândouă. Și i le întind fără să spun nimic.
-Bogdaproste! Să vă dea Dumnezeu sănătate, domniță!
Am zâmbit gândindu-mă ce bine c-am avut să-i dau, până la urmă, bunica mea oricum face mai mult mămăligă și pâine… om mai găsi noi să luăm. Și mi-am văzut de drum așa cum o făceam de fiecare dată.La poarta curții bunicilor, pe-al cărui gard parcă stăteau atârnați ciorchini cu amintiri din copilăria mea, un cal mânca liniștit iarbă de pe marginea șanțului. Căruța era goală, iar hățurile erau prinse într-o scândură de la gard, semn că avea vizitiu.
-Valuș, ai venit la moșu’? se auzi bunicul venind din dosul curții, apropiindu-se de mine cu-n zâmbet larg în toată privirea.
-Dar ce faci, tataie, de ce stă căruța asta la poartă? l-am întrebat eu nedumerită…
-Ne-a adus grâul de la asociație. Douăzeci de saci am cărat în magazie!

Am tresărit. Până-n adâncul sufletului meu, am tresărit de bucurie. Atunci am înțelesc că două pâini dăruite, ne-a adus o grămadă de alte pâini. Se spune că atunci când dai, Dumnezeu îți dă de zece ori mai mult. Iar eu am crezut. Și încă cred.