De-ale vieții…

Zilele trecute am ajuns la un mall. Cu dovada că am trecut prin boală, am reușit să intru. Nu mai erau oameni mulți cum știam că găseam altădată. Intru într-un magazin. Acolo mă întâmpină un domn amabil, pregătit să-mi ofere informații despre produsele la care mă tot uitam.
-Doamnă, cu nebunia asta, sunt oamenii speriați, nervoși…, intervine domnul în timp ce eu răsuceam un telefon de pe-o parte pe alta.
-Abia dacă mai intră-n magazine, să știți… Nu știu ce s-o mai întâmpla cu vremurile astea… Atâta boală și atâta moarte, iar noi suntem din ce în ce mai răi…
Cu capul mai mult aplecat spre un alt produs de pe raft, am ezitat să-i răspund. Abia mai târziu am rostit cât am putut de încet: așa este! Atât de încet am crezut că l-am spus, încât eram convinsă că nu m-a auzit nici bondarul care îmi dădea târcoale. Și nu pentru că domnul n-ar fi avut dreptate, ci pentru că-mi doream să nu mai pun și eu sare pe rană…
Domnul, încă interesat să-mi vorbească despre orice alt produs electronic, s-a aplecat să-și lege un șiret desfăcut la adidași. Cu privirea ridicată spre mine, îmi spune: Da, doamnă, așa este!

…Se vărsase deja sarea pe rănile sufletului.

Uneori, trebuie…

Uneori, trebuie să punem lacăt porților care nu ne mai primesc înăuntru…
De fiecare data când ni se va închide o ușă, Dumnezeu ne va deschide alta, pentru că doar El știe cum suntem cu adevărat…
Uneori, trebuie să renunțăm la oamenii care ne-au pus în suflet cuvinte ciobite. Ce-i deformat, nu se mai poate explica, nu se mai poate povesti…
Uneori, trebuie să uităm traseul cărărilor care ne-au vârât sub tălpi bălți mlăștinoase. Știindu-i deja pământul, depinde doar de noi spre ce poteci ne îndreptăm pașii…
Uneori, trebuie să tragem obloanele peste auriul soarelui din noi în fața ochilor care aleg să ne privească cu întunericul nopții…