De-ale vieții…

Zilele trecute am ajuns la un mall. Cu dovada că am trecut prin boală, am reușit să intru. Nu mai erau oameni mulți cum știam că găseam altădată. Intru într-un magazin. Acolo mă întâmpină un domn amabil, pregătit să-mi ofere informații despre produsele la care mă tot uitam.
-Doamnă, cu nebunia asta, sunt oamenii speriați, nervoși…, intervine domnul în timp ce eu răsuceam un telefon de pe-o parte pe alta.
-Abia dacă mai intră-n magazine, să știți… Nu știu ce s-o mai întâmpla cu vremurile astea… Atâta boală și atâta moarte, iar noi suntem din ce în ce mai răi…
Cu capul mai mult aplecat spre un alt produs de pe raft, am ezitat să-i răspund. Abia mai târziu am rostit cât am putut de încet: așa este! Atât de încet am crezut că l-am spus, încât eram convinsă că nu m-a auzit nici bondarul care îmi dădea târcoale. Și nu pentru că domnul n-ar fi avut dreptate, ci pentru că-mi doream să nu mai pun și eu sare pe rană…
Domnul, încă interesat să-mi vorbească despre orice alt produs electronic, s-a aplecat să-și lege un șiret desfăcut la adidași. Cu privirea ridicată spre mine, îmi spune: Da, doamnă, așa este!

…Se vărsase deja sarea pe rănile sufletului.

Un gând despre „De-ale vieții…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s