La mulți ani, oameni frumoși și buni!

Tot timpul învățăm. Scoatem caietul îmbrăcat cu coperți transparente și notăm. În spatele lecției de azi se află lecția de ieri. În spatele celei de ieri se află cea de alaltăieri. Și tot așa.
Viața e un caiet cu lecții. Bune sau mai puțin bune. Interesante sau mai puțin interesante. Pe-un rând al paginii de ieri, un om te-a făcut să plângi. Pe-un alt rând al paginii de azi, altcineva te-a făcut să râzi.
Ce lecții…!, îți vei striga în gând, în repetate rânduri…
Și ce-ai putea să-nveți de la primul om, cel care și-a aruncat piatra din inima lui în inima mea?!…, te vei întreba stăruitor răsucindu-ți gândurile de pe-o parte pe alta.
Poate c-ai putea să-nveți s-o sculptezi și-ai putea să-i dai o formă de inimă, ori de fluturi, ori de porumbel… Deci, din pietrele pe care o să le primești, o să-ți poți crea un fel de opere de artă. Ce minune! Poți face asta pentru că Dumnezeu a pus în sufletul tău cea mai aleasă daltă: Iubirea.

Bucură-te că ești, om drag!

Îți mulțumesc că ești mereu aici cu mine! Primește tot ce vine cu Încredere, Speranță și Iubire!
Un An Nou plin de sănătate și bucurii!❤️
La mulți ani! 🌟

Haina bleumarin…

Se apropie noaptea în care adormim într-un an și ne trezim într-altul. Și te uiți la anul ăsta, în care încă mai ești, ca la o haină care se-nvechește. Pe la subraț, cusăturile au început să se rărească, iar la poale culoarea e din ce în ce mai ștearsă… Știu. Vei lua haina asta bleumarin din cuier, o vei spăla, o vei petici și-o vei mai purta încă un an. E ca nouă…, îți vei spune tare și apăsat, privindu-te în oglindă. Și-n buzunarele ei recent cusute cu ață colorată, vei îndesa speranțele. Așa, mărunțite prin toate gândurile tale. Ai mai făcut asta, n-ai cum să nu știi. Și anul trecut. Și acum doi ani. Și acum… mulți ani.
O să-mi spui că-i aceeași haină bleumarin de altădată. Și poate că ai dreptate doar jumătate. Adică…doar jumătate din ea mai e aceeași de atunci. Cealaltă jumătate e cea de acum. Peticită, cusută, tocită. Ți s-a mai descusut și-ntr-alți ani pe la căptușeală… dar, ai învățat s-o răsucești, s-o potrivești și s-o coși. Ai învățat s-o porți așa cum e. Alta mai bună nu ai. Poate o fi într-alt cuier. Într-o altă casă. În casa ta, în cuierul din hol, nu-i decât haina asta bleumarin…

💥Un An Nou plin de sănătate și bucurii!💥

Așa era Moș Ajunul…

Era frig. Ceasul cerului n-arăta mai mult de ora 5 a.m. Omătul ne scârțâia sub picioare, iar gerul ne tăia obrajii ca niște seceri proaspăt ascuțite. Pe drum scândurile de la gardurile caselor păreau argintate și sticloase. Din când în când, în câte o curte, zvâcnea fumul pe hornuri, semn că încă mai ardeau în sobă lemnele aprinse peste noapte. În timp ce cocoșii începeau să-și scuture aripile, bunica mea se auzea cum zdrăngănea niște nuci în cămară.
Bună dimineața la Moș Ajun! Am venit și noi odată, La mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul de toate!
-Bună dimineața la Moș Ajun!
strigam noi, nepoții, la ușa încleștată de frig din holul șopronului.
-Neculaie, ia scoală-te, mă, din pat c-au venit băieții ăștia cu Moș Ajunul!
-Nu se dă câinii, sunt ai noștri! se auzea bunica numărând nucile scoase din sac.
Și-ndată îl vedeai pe bunicul cum se ridica, își strângea repede patul și se așeza pe-un scăunel de lemn lângă sobă. Își aprindea o țigară și potrivea ochiurile plitei în așa fel încât flacăra din sobă să ardă cât mai tare, iar deasupra, într-o oală mare, pâlpâia grâul care urma să fie împărțit pentru sufletele celor adormiți.

-Mânca-i-ar mamaia…, ați înghețat de frig!

-Hai, luați! Și ne întindea bunica câteva nuci și două eugenii. Le luam și râdeam cu gura până la urechi. Cu degetele înroșite de ger, dădeam c-o piatră în coaja nucilor ca să vedem dacă nu cumva sunt seci. De cele mai multe ori nu erau. Dar ne plăcea nouă să râdem și mai tare. Copii. După noi, urmau alți copii. Se-ntâmpla asta până se duceau zorii. Miezul zilei îi aducea pe cei mari cu colindul. Îmbrăcați cu șube și căciuli, colindau din casă în casă așa cum era datina. Nu erau porțile închise. Nici zăvoarele trase. Se auzeau cum vesteau Nașterea Domnului de la vreo trei case vecine. Așa erau timpurile. Așa eram noi. Așa era Moș Ajunul. De la Cer pân’ la Pământ sunau din clopoței îngerii. Era veselie pentru că în ieslea din inima noastră se năștea Iisus.

Întâlnire cu Rodica Popescu Bitănescu

M-am așezat în dreapta, pe-al doilea rând din sală. Habar n-am dacă mai erau și alte locuri libere. Probabil că da. Știți, uneori, viața ne așază în locurile alese de ea…
Așteptam cu o strângere de inimă să văd un Om Mare, un om “de la televizor”. Și… l-am văzut. A trecut încet pe lângă mine și s-a așezat la masa de unde avea să ne vorbească. Locul pe care m-am așezat mi-a oferit o vizibilitate extraordinară. Deci, deloc întâmplător…
Cu o atenție deosebită, am studiat fiecare gest. Fiecare privire. Fiecare zâmbet.
Am surprins la un moment dat delicatețea cu care își așeza părul care-i trecea ușor peste ureche. Nu, nu era într-un rol. Era reală. În fața mea, la mai puțin de 3 m, se afla Marea Doamnă a Teatrului Românesc, actrița Rodica Popescu Bitănescu.
Am acest “defect”, și anume, când mă-ntâlnesc cu cineva, nu rețin niciodată ce poartă la exterior, ci felul în care mă face să mă simt. Dacă mă privește într-un fel, o să rețin privirea. Dacă-mi zâmbește, o să rețin zâmbetul… și așa mai departe. Iar astăzi m-am simțit extraordinar! Câtă modestie și bun-simț poate-ncăpea într-un Om Mare! Și ce lecții de demnitate ne strecoară-n suflete! Știu, Oamenii Mari sunt din ce în ce mai rari și greu de găsit… Ce bucurie să ni-i aducă Dumnezeu prin preajmă!❤️

Timpul are o gură mare… și, la un moment dat, uite-așa o să ne înghită pe toți…” Rodica Popescu Bitănescu

Dacă cineva va fi curios…

Dacă cineva va fi curios vreodată să afle unde stau cel mai mult, o să-i spun de-acum: niciodată într-o mulțime de oameni! Răutatea unora mă-nfricoșează și mă gonește. Știu! Aș putea să par o inadaptată. S-ar putea să fie și asta. Ceasul din inima mea n-are aceleași bătăi ca ale lor… Iar eu nu pot să trăiesc altfel decât după ceasul meu.
Eu stau acolo unde stau păsările. Și fluturii. Îmi place să-i urmăresc când zboară. E așa o speranță și o liniște pe care n-am găsit-o la niciun om!
Aleg să mă așez în locurile unde cresc copacii și înfloresc florile, iar vântul cântă… Iubesc să merg desculță prin iarbă și să mă uite Dumnezeul meu deasupra cerului…🙂 Ador să caut prin norii ăia albi ca zăpada diferite forme. De câte ori nu m-am văzut o prințesă care se plimbă în palatul ăla pufos… și câte înghețate am ținut în mână! Cele mai multe, de vanilie!😀
Odată, în câteva nopți, am împletit stelele cu zorii. Și mi-a ieșit o coroniță pe care o port atunci când râd ca un copil. Tare și zgomotos. Încă mai fac asta. Pentru că-n sufletul meu mai zburdă amintiri, speranțe și visuri …de copil!

Despre povestea mea de iarnă..

Despre “Zoria” mea, n-am apucat deloc să vă vorbesc. A participat la un concurs de creație literară propus de editura Siono și a câștigat. Premiul a constat în publicarea textului, alături de alți prieteni minunați/prietene minunate, într-o antologie. Antologia se numește – “Litere pe fulgi de nea”. Mai are o soră la fel de frumoasă- “Șotron pe zăpadă”. 🥰

A ales să vorbească despre poveștile antologiei, deci, și despre ea, Ami Ancelin(sofisticatedwords.wordpress.com) și Diana(dealedianei.ro). De-or mai fi vorbit și alții, nu mai știu…🙂

Vă mulțumesc din suflet!❤️❤️❤️

https://sophisticatedwords.wordpress.com/2021/12/02/litere-pe-fulgi-de-nea-confesiuni-de-cititor-ii

https://dealedianei.ro/2021/12/05/litere-pe-fulgi-de-nea-partea-2

Celui mai iubit Nicolae…

Am venit la tine. Cum aș fi putut să lipsesc chiar în vremea asta când e ziua ta?
Ai fost cel mai bun și cel mai iubit Nicolae. Și-acum ești. Simți zi de zi, nu-i așa? N-ai cum să nu simți cum te țin strâns de mână și pășim amândoi prin inima mea.
Pășim deseori prin nopțile în care îmi spuneai cele mai frumoase povești, pășim pe ulițele unde mergeam cu căruța, iar praful se sălta și-mi desena deasupra nori de bucurie…
Pășim prin atunci fără să ne oprim prin acum.
Cine-ar putea să oprească pașii dintr-o inimă? Doar Dumnezeu.
Ai înțeles, bunicule? Așa te iubesc. Așa cum tu îmi spuneai mie: “pân’ la Dumnezeu”.❤️