Timpul meu din cuvinte

Sunt cuvinte care-mi trec dintr-o dată prin gând,
Și-mi apasă pe încheietura brațului stâng.
În capul palmei, îmi vorbesc toate,
Acolo unde ceasul încă mai bate

De ce în capul palmei și nu în piept?
O să mă-ntrebi privindu-mă incert,
Iar eu o să-ți răspund printr-o întrebare:
De ce în zorii zilei și nu în toiul nopții?
Vezi?! Amândouă au un cer al sorții.

De-mi apasă-n palmă ori de-mi apasă-n piept,
Fără îndoială, au același drept!
De-a fi într-unul și același ceas,
De-a striga în vene cu același glas

Și-atunci mai contează locul unde acestea îmi bat?
Când timpul e îngust și nu-i atât de lat?

Într-o zi…

Într-o zi, acum vreo 3 ani, un singur om a văzut în mine ceea ce nimeni altcineva n-a vrut să vadă ori… n-a putut. Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. N-am nicio îndoială că așa e! Îți mulțumesc mereu, Omule ales, Omule bun! Eu nu uit niciodată oamenii care m-au ținut de mâini atunci când ceilalți mi-au dat drumul… Toate hainele rupte, deșirate și pătate, adunate de-a lungul timpului în ei, le scoteau, una câte una, le ambalau frumos și mi le ofereau mie… Iar eu le primeam zâmbind, încercând să găsesc măcar un nasture frumos sau un fermoar întreg…
Altcineva a zis la un moment dat că n-o să mă învețe nimeni să scriu povești/cărți…etc. Normal că nu mă-nvață nimeni pentru că nu are cum s-o facă! Într-o daltă poate da oricine cu ciocanul, dar nu oricine poate crea și forme!
Nu m-am oprit să dau cu piciorul în pietrele astea ivite-n drum. Le-am ocolit și-am mers înainte… Neted sau aspru, bun sau mai puțin bun, e drumul meu.
Cum îl străbat, ce încălțări port, ce mers am, știu eu și Dumnezeu! Și cam atât. ❤️

Mă strânge cerul…

Mă strânge cerul,
Iar norii-mi curg în oase
Și vântul îmi bate în piept.
Cad. Mă ridic.
S-au rătăcit din visuri
În buzunarul drept.
M-apleacă luna,
Stele mă prind de mâini.
N-am tocuri lungi,
am raze-n degete și pantofi din pământul de ieri.
Mă-ntoarce dorul,
Soarele-mi zgârie tâmpla.
Ce să-ți dau, Cerule?
Ce să-ți ofer ca să-mi rămână clipa?

Încercările vieții…

Încercările vieții te învață să-ți prețuiești timpul, prieteniile, viața. Abia atunci înțelegi cât valorezi pentru unii și cât nu valorezi pentru alții.
Cât ești util unora, ești bun și te folosesc. Când nu mai au nevoie de tine, nu mai ești bun și te înlocuiesc. Știu, e dur ce spun, dar e real.
Încă de anul trecut mi-am învățat lecția sau… lecțiile. Prin urmare,
n-o să mai caut prietenii acolo unde nu se dorește prietenia.
N-o să mai caut să conving acolo unde convingerile sunt limitate.
N-o să mai caut razele soarelui în inimile încărcate cu nopți.
N-o să mai caut să dovedesc acolo unde dovezile sunt clar inutile.
N-o să mai caut loc în inimile care n-au locuri.
N-o să mai caut conversații acolo unde glasurile sunt răstite și “de sus”.
N-o să mai ofer secunde celor care mint și se mint cu orele.
N-o să mai caut palmele celor care mi-au dat drumul la mâini.
N-o să mai caut pașii prin lumină celor dispăruți prin întuneric.
N-o să mai ofer o a treia șansă. Dacă nici a a doua oară nu s-a înțeles nimic, nu se va înțelege nici a mia oară…
Și n-o să mai caut să plac acolo unde nicicum nu sunt pe plac.
În ochii unora voi fi un soare. În ochii altora voi fi un nor. Iar ochii oamenilor, știm deja, sunt oglinzile din sufletele lor…

Timpul se scurge. Viața-i doar una. La ce ne va folosi un sac de prieteni dacă fundul sacului e rupt?


Prețuiește-te, om drag!
Meriți calitate, nu cantitate!