Timpul meu din cuvinte

Sunt cuvinte care-mi trec dintr-o dată prin gând,
Și-mi apasă pe încheietura brațului stâng.
În capul palmei, îmi vorbesc toate,
Acolo unde ceasul încă mai bate

De ce în capul palmei și nu în piept?
O să mă-ntrebi privindu-mă incert,
Iar eu o să-ți răspund printr-o întrebare:
De ce în zorii zilei și nu în toiul nopții?
Vezi?! Amândouă au un cer al sorții.

De-mi apasă-n palmă ori de-mi apasă-n piept,
Fără îndoială, au același drept!
De-a fi într-unul și același ceas,
De-a striga în vene cu același glas

Și-atunci mai contează locul unde acestea îmi bat?
Când timpul e îngust și nu-i atât de lat?

Într-o zi…

Într-o zi, acum vreo 3 ani, un singur om a văzut în mine ceea ce nimeni altcineva n-a vrut să vadă ori… n-a putut. Se spune că Dumnezeu lucrează prin oameni. N-am nicio îndoială că așa e! Îți mulțumesc mereu, Omule ales, Omule bun! Eu nu uit niciodată oamenii care m-au ținut de mâini atunci când ceilalți mi-au dat drumul… Toate hainele rupte, deșirate și pătate, adunate de-a lungul timpului în ei, le scoteau, una câte una, le ambalau frumos și mi le ofereau mie… Iar eu le primeam zâmbind, încercând să găsesc măcar un nasture frumos sau un fermoar întreg…
Altcineva a zis la un moment dat că n-o să mă învețe nimeni să scriu povești/cărți…etc. Normal că nu mă-nvață nimeni pentru că nu are cum s-o facă! Într-o daltă poate da oricine cu ciocanul, dar nu oricine poate crea și forme!
Nu m-am oprit să dau cu piciorul în pietrele astea ivite-n drum. Le-am ocolit și-am mers înainte… Neted sau aspru, bun sau mai puțin bun, e drumul meu.
Cum îl străbat, ce încălțări port, ce mers am, știu eu și Dumnezeu! Și cam atât. ❤️