Dumnezeu mi-a jucat iubirea la zaruri

Dumnezeu mi-a jucat iubirea la zaruri

Nu mereu, de câteva ori,

A întins pe pământ o coală albă de viață,

a răsucit timpul

Și a adus vântul peste neștiutele cuburi.

O singură dată a spulberat un egal

Și-a tăcut până au căzut frunze uscate din cer.

Într-una din zile , dintr-un colț de lună,

A spulberat peste ele trăsnet și furtună.

Nu mai știu în ce margine de drum s-au ascuns,

Nu mai stiu dacă zarurile astea

au avut pentru mine, atunci, un răspuns.

Dumnezeu mi-a jucat iubirea la zaruri,

Nu mereu, de câteva ori

A sădit în sângele meu răsărituri

Și-a stins sute de apusuri și ploi

Cândva, s-au ivit din pământ cioburi

Cândva, s-au ivit din pământul meu cioburi ascuțite care mi-au tăiat tălpile sufletului, grăbindu-se să mă descompună. Poate și azi se vor ivi. Chiar și mâine ori poimâine. În viață, vor fi mereu obiecte care se sparg… Vor fi mereu cioburi care să taie. Eu am învățat să merg înainte. Așa, rănită, bandajată cu surâsul Dumnezeului meu.
Sunt creația Lui și doar El știe ce-a plămădit în mine. Nimeni altcineva nu știe. Ar putea fi stele. Soare sau… nori. Ca să pot afla, Dumnezeu mi-a pus în mâini o planșă albă, iar eu am început să pictez pe ea Cerul. Cerul meu. În care am pus culori din bucurii, din lacrimi și minuni…
Cât despre cioburi…, știu că sunt doar niște bucăți dintr-un întreg. Diforme. Transparente. Incomplete și tăioase. Predestinate să lasă răni, să taie…

Iubește, citește și…taci!

Îndrăznesc să fac o paralelă între ieri și azi. Între 14 și 15. Între Ziua Îndrăgostiților și Ziua Națională a Lecturii. Dacă te uiți la ele, n-ai zice că te supără vreuna cu ceva. Una-i cu iubire, alta-i cu lectură. Sunt calde. Primitoare. Ofertante. Despre prima se zice că-i împrumutată, că nu-i a noastră, că nu era nevoie de ea ca să ne declarăm iubirea. Despre a doua s-a zis că e bună (sau nu), că încurajează cititul, că “obligă” la lectură, într-o lume românească în care nu se citește. Eu, zilelor acestea care nu fac decât să aducă un plus de frumos în viața noastră, le urez viață lungă. Dacă ar fi să plec de la ce se spune despre Ziua Îndrăgostiților, că “nu-ți trebuie o zi ca să iubești”, atunci înseamnă că nu-ți trebuie nici ziua asta de azi ca să citești.
Prin urmare, haideți să lăsăm zilele așa cum vin. Haideți să ne bucurăm că am pășit cu talpa pe pâmântul din ele… De ce trebuie mereu să însăilăm tivul ăsta al clipelor cu ață neagră pe un material alb?! Dacă nu-ți place în mod deosebit, una din zile, n-o celebra. E opțiunea ta, e dreptul tău. Dar, nu mai sta pe margine ca să-i judeci pe alții! Am văzut la un moment dat femei cărora, în ziua asta de Valentine’s Day, iubiții sau soții lor nu le ofereau nimic găsind diferite motive. Cine credeți că declara că nu le place această zi?! Hmmm…, ați ghicit!
Deci, dacă tu trăiești într-un fel, nu înseamnă că trebuie să ai ceva cu omul care alege să trăiască altfel. Dacă ție nu-ți place verdele, nu arunca cu pietre în toate frunzele… Iubește, citește și…taci!

Despre azi…

Am ajuns acasă după un tumult din ăsta de mamă. Când ești mamă, am mai zis-o, nu-i nici greu, nu-i nici ușor. E ca o băutură dulce cu cireșe amare, la fundul căreia s-au strâns/se strâng nopți nedormite, griji, lacrimi, temeri…

Sunt zile în care, inima mea parcă-i desenată de un om fără degete … N-are un contur apăsat, n-are culoarea roșie și pare că-i izbită din toate părțile de vârful ascuțit al creionului…

Și sunt zile în care tot inima mea e ca inimioara aceea desenată de câțiva copii pe o foaie albă. Mare, conturată, plină, aproape perfectă. Când o privești, ai impresia că-i gata să se salte de-acolo, de pe hârtia aia, să te ia în brațe și să-ți spună: Mereu vei reuși, mămico! Ești puternică pentru că ești iubită! Azi e una din ele.❤️

Fragment dintr-o iubire…

-E iubire?

-Nu știu… Nu mai e.
-Dacă ai venit până aici, este, domniță!
-Când iubești, nu mai ai picioare, ai aripi.
Niciun drum nu ți se pare greu de străbătut. Pentru că-n zborul ăsta, la capătul drumului, se află întregul tău. Oamenii care n-au iubire, au inimile infirme. Iar pleoapele le stau aplecate, ascunzând mai tot timpul o privire ștearsă.
-Crezi că eu n-am iubit?
-Am iubit, domniță…, am iubit. Ecaterina tăcea. Nu simțise nevoia să intervină. Privea pe geam picăturile de ploaie care se scurgeau haotic. Părea confuză.
-Și-acum, unde e?…,întrebă curios taximetristul.
-Acolo unde a ales să fie.
-De ce a ales asta?
-Pentru că nu m-a iubit destul.
-Ce înseamnă “destul”?
Viață și moarte.

Mi-e frică de ceea ce nu pot să știu…

-Ți-e frică de șerpi? De păianjeni?
-Nu.
-Ți-e frică de boli?
-Nu. Sau, de fapt, de una singură, cancerul…
-De moarte, ți-e frică?
-Oh, nu! Toți știm că vom muri într-o zi, mai devreme sau mai târziu. De ce să-mi fie frică de ceva ce știu?!
-Atunci, ce frici ai?
-Mi-e frică de ceea ce nu pot să știu.
-Cum adică de ceea ce “nu poți să știi”?
-Adică…, de măști. Sunt oameni care-și poartă atât de bine măștile încât s-ar putea să treacă o viață și tu să nu poți să știi. Măștile astea nu-s pe chipuri, ci pe suflete. Și nu se văd.

-Dar, totuși, ai putea să le simți!
-Poate că da. Dacă aș fi mai atentă. Dar, recunosc, nu sunt!Sufletele care nu pot purta măști au mereu impresia că nici celelalte nu sunt în stare…Se înșeală, desigur!
Oamenii, în sufletul cărora e îngustă iubirea, vor căuta întotdeauna măști! Pentru că ce-i născut îngust nu se lățește niciodată…

Suntem purtători de secunde, de ceasuri…

De cele mai multe ori avem impresia că, dacă purtăm la mână un ceas, timpul ne aparține. Avem impresia că orele ne stau cumva la căpătâiul degetelor… Impresii.

De fapt, nici măcar o secundă nu-i a noastră. Toate-s ale Lui. Iar noi suntem doar niște purtători de secunde…, de ceasuri. La mâini și-n inimi. 

Se știe că ceasul de la mână măsoară timpul din afară. Iar cel din inimă măsoară bătăile inimii… adică timpul dinăuntru. Noi, oamenii, uităm adeseori de timpul ăsta dinăuntru. Uităm de timpul din noi. Și mergem făloși prin timpul de-afară. Suntem mândri purtători de obiecte. Obișnuite, scumpe sau mai puțin scumpe. Frecvent căutăm să ne potrivim cu precizie secundarul, minutarul. Și rătăcim pe străzile destinului… Îl lăsăm în urmă pe ieri, trecem pe lângă azi, și-l căutăm nerăbdători pe mâine.

Dar cine-i acest mâine? 

Un fel de speranță aș spune… Un fel de cuier în care nădăjduim să ne-agățăm rucsacul plin de visuri. Doar că, în graba pentru mâine, uităm cu desăvârșire de azi. Iar ceasurile n-o iau niciodată înapoi…

Am avut surpriza…

Am avut surpriza neplăcută de-a fi “gonită” de pe “ulița asta contemporană a vremurilor” numită facebook, de oameni cărora, în puținul timp ivit în viața reală de scursura de secunde, le-am zâmbit prietenos. Nu știu de ce m-au “șters” din desenele lăsate prin colbul de pe drum… Și probabil, nici n-am să aflu. Știu doar că, de fiecare dată, am fost un om care mi-am văzut de treaba mea. Blând și poate prea sensibil… Pentru că altfel nu pot să fiu. Uneori, mi-am reproșat asta. Și-am țipat cât am putut de tare la mine. Însă, gustând mai târziu dintr-un pahar al durerii, am înțeles că, fără gustul amar, n-aș fi simțit nicicând dulceața următorului…
Și, într-o grădină mare, trandafirii nu plac tuturor. Unii îi vor vedea doar spinii, alții doar frunzele de catifea. Cam așa-i și cu oamenii…