Cândva, s-au ivit din pământ cioburi

Cândva, s-au ivit din pământul meu cioburi ascuțite care mi-au tăiat tălpile sufletului, grăbindu-se să mă descompună. Poate și azi se vor ivi. Chiar și mâine ori poimâine. În viață, vor fi mereu obiecte care se sparg… Vor fi mereu cioburi care să taie. Eu am învățat să merg înainte. Așa, rănită, bandajată cu surâsul Dumnezeului meu.
Sunt creația Lui și doar El știe ce-a plămădit în mine. Nimeni altcineva nu știe. Ar putea fi stele. Soare sau… nori. Ca să pot afla, Dumnezeu mi-a pus în mâini o planșă albă, iar eu am început să pictez pe ea Cerul. Cerul meu. În care am pus culori din bucurii, din lacrimi și minuni…
Cât despre cioburi…, știu că sunt doar niște bucăți dintr-un întreg. Diforme. Transparente. Incomplete și tăioase. Predestinate să lasă răni, să taie…