În săptămâna asta…

În săptămâna asta a Patimilor, eram în vacanță la bunici. Nici nu mai știu câți ani sunt de-atunci… Dar, ce mai contează? Oricâți ani ar trece, dorul scobește în miezul inimii și scoate la suprafață amintirile ca și când ar fi fost ieri…
De la un capăt la celălalt al uliței era forfotă în curți. Curățenia era pe sfârșite. Începând din bucătărie și până-n casa mare, toate erau la locul lor. Cuptoarele de lut erau pregătite pentru păști și cozonaci. Doamne, cum miroseau casele în zilele astea! Gătite cu flori de primăvară, primenite, așteptau Învierea. Lumina Sfântă.
Mâncarea nu era gustată, dar mereu ieșea bună.
Cel puțin săptămâna asta, se ținea post. “Cum mamaie, cât s-a chinuit Dumnezeu, e păcat…, măcar săptămâna asta”, spunea bunica. Încercam și noi, nepoții, să ținem. Uneori reușeam, alteori nu. Era greu să reziști mirosului de cozonac… “Eee, sunteți tineri, voi, lasă că aveți timp toată viața…” Aveam impresia atunci că timpul ăsta e așa de mare încât ne putem lăfăi în toate secundele lui… “Toată viața” părea o veșnicie. Dar, cine-i veșnic?! În grabă trec toate și-n grabă suntem și noi…
Iubirea și iertarea sunt în Lumină. Să ne pregătim sufletele pentru ea…💖

Sudează-mi, timpule, lacăte, la ușă!

Sudează-mi, timpule, lacăte, la ușă
Și dă-mi secundele să-ncui!
Să nu-mi împresori casa
Cu flori de salcam sau de tei
Se vor scutura într-o zi peste toți anii mei.
Ai inteles?
Doar ușa aș vrea s-o încui
În pragul din suflet sa-mi pun la căpătâi:
Ce-a fost, s-a dus; ce vine, conteaza!
Ce-am strâns prin ogradă, nu valorează!

Ai înțeles?
Sudează-mi, lacate, la ușă
Si dă-mi secundele să-ncui!
Încă mai sunt în toc bucăți din lună,
Bate-un vânt răzleț, norii cern a furtună,
Raze de soare îmi apasă în piept
Încă mai caut, încă mai aștept.

Îmi sudezi lacăte? Îmi dai secunde?
Hai, timpule, nu te mai ascunde!

Fetiței mele…

Poate că n-o să știu cum să te învăț să te aperi. Poate că n-o să reușesc să te conving cu exemplul meu de viață. O să mă vezi de multe ori plângând pe-ascuns. Și-atunci când o să mă surprinzi, o să mă întrebi cu-n glas tremurat: ce ai, mami? N-o să-ți răspund. O să te privesc fix în ochii tăi pământii, o să te iau de mânuțe și o să râd. Atât de tare o să râd încât vei crede că-s lacrimi de bucurie. Și-ntr-adevăr așa vor fi. Pe tulpina trandafirilor sunt o grămadă de ghimpi, iar ei continuă să crească și să-nflorească așa de frumos… Așa să fii și tu în viață. Ca un trandafir. Oricâți spini se vor ivi pe tulpina inimii tale, tu să rămâi mereu curată și plină de culoare, căci, crede-mă, nu există petale care să-nlocuiască esența unui trandafir! ❤️