Când nu sunt eu…

Când nu sunt eu, e ea. Cum “care ea”?
Ea e fetița aceea care dansează cu fluturii și suflă-n zeci de păpădii…
Fetița aceea care iubește păpușile cu părul lung și se maimuțărește în oglindă. Cântă, dansează și râde. Aleargă prin ploaie cu tălpile goale și râcâie-n pământ cu vârfurile degetelor. Privește prin ochiuri de frunze și se sprijină de inimile copacilor. Se dă în leagăn, strânge gărgărițele în palmă și le cântă: “gărgăriță, riță/zboară-n poieniță/unde oi zbura/acolo-i casa ta”…
Când nu ea, e cealaltă. Cum “care cealaltă”?
Cealaltă e cea care plânge mai des. Care-i naivă și crede în orice om. Poartă la ea un bandaj cu speranțe pe care-l pune pe rănile altora. Face asta de fiecare dată când simte. Fără s-aștepte nimic în schimb. Poate doar un pic de iubire… Uită, deseori, că oamenii goi n-au cum să-mbrace pe alții…
Când nu e cealaltă, e astalaltă. Cum “care astalaltă”? Astalaltă e o nebună. Când iubește simte până-n măduva sufletului… Nu-și împarte iubirea cu nimeni. Ce-i aia să-mparți? Nici vorbă! Într-o relație, vrea totul sau nimic. Consideră că ce nu-i întreg, nu e dat să fie…, iar cu Dumnezeu nu te joci.
Când nu e astalaltă, sunt eu. Cum “care eu”?
Eu sunt o mamă. O mamă pe care, de cele mai multe ori, zorii grijilor o găsește lângă copii. O mamă care ațipește pe margini de clipe și se trezește speriată de zgomotul vieții, de frigul din oameni, de tălpile timpului… Tălpi care trec în grabă lăsând în spate o grămadă de urme…

Suntem bețe de chibrit

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Dar, ce nu se duce?
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă…

Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine e el?

Cine sunt eu?
Cine ești tu?
Cine e el?
Eu, tu, și el suntem bucăți de clipe. De speranțe. De visuri. Suntem distanța dintre sunt și nu sunt. Între a fi și a nu fi, există doar nu. Prin urmare, e atât de mică distanța de la naștere și până la moarte…
Conștientizăm, oare, că a fi este substanța vie care ne curge prin vene ?
Conștientizăm, oare, că a nu fi este substanța care nu mai curge?
Aș spune că nu.
Avem impresia ca ne putem turna dintr-un pahar în altul, substanțele astea, toată viața.
Avem impresia că timpul abia își potrivește pantofii și stă cu tava întinsă ca să ne servească când cu un pahar, când cu altul… Impresii.
De fapt, timpul fuge cu tălpile goale călcând în picioare toți spinii. Traversează distanța cu noi în brațe ținându-ne strâns până la capăt. Apoi, desface brațele și ne dă drumul…