Scrisoare către una dintre mamele plecate în străinătate…

Vorbesc cu tine, mamă. Da, știu, e a treia zi din săptămână. Și ieri am vorbit. La același telefon pe care îl am de vreo trei ani.
Te ascult, mamă. Mereu te ascult.
Îmi spui că ți-ai luat ceva de la Supermercato. Că a fost ziua ta și ți-ai făcut un cadou. Dacă n-ai fi ajuns în Italia, n-aș fi știut ce-i Supermercato. De câțiva ani buni, știu. Știu că acolo se găsesc și cozonacii ăia buni pe care ni-i trimiți de sărbători. Și prăjiturile alea la set și napolitanele cu vanilie, care, mie, îmi plac foarte mult.
Mai știi, mamă?
Când ai plecat tu, născusem primul copil. Mi-ai spus atunci că ” trebuie bani”. Iar eu te-am înțeles. Am rămas cu tata și bunicul. Care, între timp, s-au dus la câțiva ani diferență.
Nu mai știu câte sâmbete la rând am plâns ridicând de colivă și de câte ori mă ștergeam  în grabă cu ce cârpă prindeam la îndemână ca să nu fiu văzută de cineva. Odată m-ai văzut pe camera telefonului cu lacrimi înnodate la colțul ochiului și mi-ai zis cu-n ton apăsat  să mă opresc că sunt mare. Și-ntr-adevăr, eram. Dar tot copilul tău rămăsesem. Atunci mă luase dorul. Mi-era dor de mama mea ca unui copil mic, debusolat, care o caută prin toate camerele casei și n-o găsește. Nu, n-aveam voie să fiu văzută plângând. Așa învățasem că trebuie să fiu. La fel cum învățasem că ” trebuie bani”.
Te ascult, mamă. Mereu te ascult.
Îmi spui că te doare un picior, că ai vorbit cu vecina de la țară, că ți-ai făcut mâncare încă de dimineață. Și pe mine mă dor multe.
Am încercat să-ți spun și eu, dar m-a strigat fetița cea mică. Iar tu mi-ai spus că „mă lași, vorbim mai târziu”. Și n-am mai vorbit.
Abia a treia zi am reușit să vorbim din nou. Tu iar mi-ai spus cu cine ai mai stat de vorbă și ce ai mai făcut.
Nu, nu m-ai mai întrebat nimic despre mine. Doar de copii. Poate c-ai uitat. Poate te-ai dat cu treburile casei și ai uitat că începusem să-ți spun alaltăieri că mă doare…
Ce de ani au trecut, mamă! Primul copil a crescut mare, iar al doilea are deja câțiva ani. I-am crescut mai mult singură. Tu ai fost de puține ori lângă ei. Nu, nu îndrăznesc să judec. Știu deja, „trebuie bani”.
Dar știi ce-i curios, mamă? Că singurătatea m-a înstrăinat. Mi-a luat dorul și l-a pus în toate iernile vieții. Iar eu, dârdâind de frig, am învățat să-mi caut pături groase și să mă-nvelesc singură. Să plâng singură, să râd singură. Mâncând cozonaci cu migdale și napolitane cu vanilie. Căci, nu-i așa, mereu ” trebuie bani”…
Sau nu, mamă! Poate că trebuie iubire…