Abia atunci…

Am aflat că sunt frumoasă la 36 de ani. Abia atunci. Rătăcind pe străzile sufletului, m-am așezat pe-o bancă în parc. Frunzele toamnei cădeau peste mine una câte una. Aveam la un moment dat impresia că mă astupă cu uscăciunea lor. Căutam cu privirea brațele soarelui. Plângeam. Aș fi putut părea oricui o ciudată. Și poate că eram. Nici nu prea îmi păsa dacă mă vede cineva… Așa sunt depresivii. Pentru unii pot părea nebuni. Ciudați. Dar, nu-i deloc așa. De fapt, e o tristețe care te trage în jos. O tristețe care, oricât de mult îți spui că ești puternică, că reziști, că ești tare, ea vine și anulează tot. Ca și când, de sufletul tău, atârnă bucăți mari de fier. Și tu, fără să vrei, mergi prin vântul ăsta al vieții cu sufletul așa. Aveam starea asta după ce-am născut al doilea copil. Aparent, în fața tuturor, eram foarte bine. Însă, în spatele lor, când rămâneam eu cu mine, eram foarte, foarte tristă. N-aș ști să explic de ce. Copilul era sănătos, viața mea era ok. Sau poate doar aveam nevoie de mai multă atenție, de mama, de mai multă iubire… Nu mă mai simțeam întreagă. Era ca și cum bucăți din mine s-ar fi risipit și nu le mai găseam. Uneori mă simțeam în plus și nu-mi găseam locul în propria-mi viață. Priveam copiii de la depărtarea unui înger. Îl căutam pe Dumnezeu ca un orfan de ambii părinți. Cine n-a trecut prin asta, e greu să te înțeleagă…
Zile la rând mă chinuiam cu amestecul ăsta de lacrimi sărate. Până într-o zi când mi-am luat inima în dinți și am mers la un psiholog. Mi-amintesc și acum câte ture de dus-întors am făcut prin fața cabinetului pentru că nu voiam să mai intru… Nu mă aranjasem. Nu mă machiasem. Începusem să nu mai fac asta de ceva vreme. Într-un final, am intrat. Și-atunci aveam o grămadă de lacrimi la coada ochilor… După ce m-a ascultat, doamna psiholog a făcut o pauză de câteva secunde, s-a sucit către mine și mi-a spus: “Tu nu vezi ce cap ai? Cum să fii tristă? Cum să n-ai încredere în tine? Pe oameni nu-i putem schimba, dar poți alege tu să schimbi lucrurile, poți alege ce să faci cu viața ta! Hai, șterge-te la ochi! Ai toate motivele să ai încredere în tine!”
Abia atunci, când am ajuns acasă , m-am uitat în oglindă. M-am privit îndelung și-am înțeles că sunt o femeie frumoasă. Deșteptă. Puternică. Că totul depinde doar de mine.
Abia atunci am înțeles că niciun om care-ți stă alături nu știe sau nu poate să-ți ia tristețea asta… Doar tu poți. Abia atunci am înțeles….la 36 de ani.

Un gând despre „Abia atunci…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s