Dacă am fost încurajată?!

Dacă am fost încurajată?!
Da. De-un singur om. Și atât. Un om care nici măcar prieten nu-mi era. A venit într-o zi ca și când purta cu el un înger. S-a așezat în fața mea, m-a privit fix și mi-a zis: Fă ceva cu tine! E păcat, ai talent, nu te irosi! Te rog, fă-ți blog, scrie despre orice! Tu transmiți!
Restul și-au dat coate spunând pe unde aveau ocazia că n-am să pot… Că nu-s în stare, că îndrăznesc să mă prind de stele și uit c-am picioarele pe pământ…
De-atunci au trecut 3 ani. Și-n toți acești ani am crescut cum crește un bebeluș ținut la piept de mămica lui. Am plâns, am râs, m-am îmbolnăvit și-am adormit uneori flămândă…
Azi, restul ăsta de care spuneam mai sus se ridică și aplaudă tare după ce, înaintea lor, s-au ridicat de mult alții.
Păi de ce azi?! De ce n-ați avut încredere în mine alaltăieri?! De ce-ați îndoit visuri în mintea voastră strâmbă?!
Și, dacă voi nu m-ați crezut atunci, eu de ce să vă cred acum?
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu reușeam?!
Cu siguranță v-ați fi dat aceleași coate dosite spunând tuturor câtă dreptate ați avut… C-așa faceți voi, neputincioșii, aruncați cu noroi pe aur neștiind că nu veți putea niciodată să-i distrugeți strălucirea…

Și, dacă n-ați știut încă, aflați acum:
drumul deasupra căruia stă un cer plin de stele are întotdeauna o destinație.

Drumul copilăriei mele…

Am scris de multe ori pe genunchi. Îmi așezam o carte cu coperți tari peste care îmi puneam caietul. Îl așezam în așa fel încât să pot scrie frumos. De învățat, învățam pe jos. Ori în pat. Închideam ușa de la dormitor și turuiam… Nu aveam birou. Așa se întâmpla să fie. Însă, nu m-am simțit niciodată altfel pentru că nu dispuneam de vreun mobilier ales pentru a scrie sau a învăța. Tata lucra pe șantier. Seara ajungea acasă cu picioarele umflate, iar mâinile-i erau bătătorite. Mama lucra și ea până târziu. Nu îndrăzneam să avem nemulțumiri sau să cerem mai mult decât aveam.
În clasa a V-a mi-a propus doamna profesoară de limba și literatura română să merg la olimpiadă. Nu conștientizam foarte mult ce înseamnă. Motiv pentru care, nu-mi dădeam prea mult interesul. Nu înțelegeam de ce eu trebuia să stau în clasă și să analizez subiectul și predicatul, iar colegii mei chicoteau de-atâta joacă… Bineînțeles că preferam varianta a doua… Următorii ani m-au purtat la alte olimpiade școlare și concursuri. Nu am avut posibilitate de pregătire în particular. Abia în clasa a VIII-a am făcut câteva luni. Apoi am stagnat. Nu mai erau bani. Și de-atunci n-am mai făcut niciodată.

A urmat liceul. În clasa a X-a , după ce am avut ca temă pentru acasă o paralelă între “Luceafărul” și “Riga Crypto și Lapona Enigel”, m-a remarcat doamna profesoară, care mi-a dat un 10+ cu felicitări. Atunci mi-a spus: “tu ai ceva, ai stofă….”. În clasa a XII-a m-a luat la olimpiada de limba și literatura română pe școală. Am luat notă mare și am mers pe județ. Aici am luat premiul III. Doamna profesoară mi-a spus atunci că diferența dintre mine și fata de pe locul II era de 30 de sutimi… M-am bucurat nespus. Era munca mea…
Când mă uit în urmă, găsesc pe drumul ăsta al copilăriei trudă, bucurie, lacrimi și visuri.
Gropile astea pe care le-am străbătut, căzăturile toate, juliturile din suflet, nu-mi mai dau voie să tolerez nedreptatea doar “ca să fie bine”… Nu-mi mai dau voie să accept ipocrizia și oportunismul unora… Nu-mi mai dau voie să tac în fața acelora care știu doar să analizeze și să corecteze greșeli închipuite. Dumnezeul meu e corect. Și-atunci cine-s eu să-nchid ochii și să fiu incorect?!

Scrisoare către una dintre mamele plecate în străinătate…

Vorbesc cu tine, mamă. Da, știu, e a treia zi din săptămână. Și ieri am vorbit. La același telefon pe care îl am de vreo trei ani.
Te ascult, mamă. Mereu te ascult.
Îmi spui că ți-ai luat ceva de la Supermercato. Că a fost ziua ta și ți-ai făcut un cadou. Dacă n-ai fi ajuns în Italia, n-aș fi știut ce-i Supermercato. De câțiva ani buni, știu. Știu că acolo se găsesc și cozonacii ăia buni pe care ni-i trimiți de sărbători. Și prăjiturile alea la set și napolitanele cu vanilie, care, mie, îmi plac foarte mult.
Mai știi, mamă?
Când ai plecat tu, născusem primul copil. Mi-ai spus atunci că ” trebuie bani”. Iar eu te-am înțeles. Am rămas cu tata și bunicul. Care, între timp, s-au dus la câțiva ani diferență.
Nu mai știu câte sâmbete la rând am plâns ridicând de colivă și de câte ori mă ștergeam în grabă cu ce cârpă prindeam la îndemână ca să nu fiu văzută de cineva. Odată m-ai văzut pe camera telefonului cu lacrimi înnodate la colțul ochiului și mi-ai zis cu-n ton apăsat să mă opresc că sunt mare. Și-ntr-adevăr, eram! Dar tot copilul tău rămăsesem. Atunci mă luase dorul. Mi-era dor de mama mea ca unui copil mic, debusolat, care o caută prin toate camerele casei și n-o găsește. Nu, n-aveam voie să fiu văzută plângând. Așa învățasem că trebuie să fiu. La fel cum învățasem că ” trebuie bani”.
Te ascult, mamă. Mereu te ascult.
Îmi spui că te doare un picior, că ai vorbit cu vecina de la țară, că ți-ai făcut mâncare încă de dimineață. Și pe mine mă dor multe.
Am încercat să-ți spun și eu, dar m-a strigat fetița cea mică. Iar tu mi-ai spus că „mă lași, vorbim mai târziu”. Și n-am mai vorbit.
Abia a treia zi am reușit să vorbim din nou. Tu iarăși mi-ai spus cu cine ai mai stat de vorbă și ce ai mai făcut.
Nu, nu m-ai mai întrebat nimic despre mine. Doar de copii. Poate c-ai uitat. Poate te-ai dat cu treburile casei și ai uitat că începusem să-ți spun alaltăieri că mă doare…
Ce de ani au trecut, mamă! Primul copil a crescut mare, iar al doilea are deja câțiva ani. I-am crescut mai mult singură. Tu ai fost de puține ori lângă ei. Nu, nu îndrăznesc să judec. Știu deja, „trebuie bani”.
Dar știi ce-i curios, mamă? Că singurătatea m-a înstrăinat. Mi-a luat dorul și l-a pus în toate iernile vieții. Iar eu, dârdâind de frig, am învățat să-mi caut pături groase și să mă-nvelesc singură. Să plâng singură, să râd singură. Mâncând cozonaci cu migdale și napolitane cu vanilie. Căci, nu-i așa, mereu ” trebuie bani”…

Ați observat?

Ați observat?

Unora le placi atâta timp cât ești de acord cu ei. Când dai din cap aprobându-i în orice. Când stai lângă ei și le gâdili orgoliile. Și-i tot “mărești”. Când nu mai ești dispus să faci asta, nu le mai placi. Deloc. Dintr-o dată devii un prost. Un urât. Un om plin de defecte. În ochii lor și-n ochii celor care-i cred.
Povestind altora despre felul murdar în care m-au spoit aceștia pe paginile vieții, mi s-a reproșat c-am tăcut. Că-i vina mea. Că n-am știut să reacționez în același fel. I-am ascultat și i-am privit îndelung. Am plecat capul fixându-mi bărbia în mâini, iar privirea în negrul pământului. Și-am urmărit cu îndârjire drumurile furnicilor…, luciul noroit al pietrelor și glodurile bolovanilor. Apoi le-am răspuns: dacă și eu m-aș fi purtat în același fel, care ar mai fi fost diferența dintre mine și el?