Dacă am fost încurajată?!

Dacă am fost încurajată?!
Da. De-un singur om. Și atât. Un om care nici măcar prieten nu-mi era. A venit într-o zi ca și când purta cu el un înger. S-a așezat în fața mea, m-a privit fix și mi-a zis: Fă ceva cu tine! E păcat, ai talent, nu te irosi! Te rog, fă-ți blog, scrie despre orice! Tu transmiți!
Restul și-au dat coate spunând pe unde aveau ocazia că n-am să pot… Că nu-s în stare, că îndrăznesc să mă prind de stele și uit c-am picioarele pe pământ…
De-atunci au trecut 3 ani. Și-n toți acești ani am crescut cum crește un bebeluș ținut la piept de mămica lui. Am plâns, am râs, m-am îmbolnăvit și-am adormit uneori flămândă…
Azi, restul ăsta de care spuneam mai sus se ridică și aplaudă tare după ce, înaintea lor, s-au ridicat de mult alții.
Păi de ce azi?! De ce n-ați avut încredere în mine alaltăieri?! De ce-ați îndoit visuri în mintea voastră strâmbă?!
Și, dacă voi nu m-ați crezut atunci, eu de ce să vă cred acum?
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu reușeam?!
Cu siguranță v-ați fi dat aceleași coate dosite spunând tuturor câtă dreptate ați avut… C-așa faceți voi, neputincioșii, aruncați cu noroi pe aur neștiind că nu veți putea niciodată să-i distrugeți strălucirea…

Și, dacă n-ați știut încă, aflați acum:
drumul deasupra căruia stă un cer plin de stele are întotdeauna o destinație.

Drumul copilăriei mele…

Am scris de multe ori pe genunchi. Îmi așezam o carte cu coperți tari peste care îmi puneam caietul. Îl așezam în așa fel încât să pot scrie frumos. De învățat, învățam pe jos. Ori în pat. Închideam ușa de la dormitor și turuiam… Nu aveam birou. Așa se întâmpla să fie. Însă, nu m-am simțit niciodată altfel pentru că nu dispuneam de vreun mobilier ales pentru a scrie sau a învăța. Tata lucra pe șantier. Seara ajungea acasă cu picioarele umflate, iar mâinile-i erau bătătorite. Mama lucra și ea până târziu. Nu îndrăzneam să avem nemulțumiri sau să cerem mai mult decât aveam.
În clasa a V-a mi-a propus doamna profesoară de limba și literatura română să merg la olimpiadă. Nu conștientizam foarte mult ce înseamnă. Motiv pentru care, nu-mi dădeam prea mult interesul. Nu înțelegeam de ce eu trebuia să stau în clasă și să analizez subiectul și predicatul, iar colegii mei chicoteau de-atâta joacă… Bineînțeles că preferam varianta a doua… Următorii ani m-au purtat la alte olimpiade școlare și concursuri. Nu am avut posibilitate de pregătire în particular. Abia în clasa a VIII-a am făcut câteva luni. Apoi am stagnat. Nu mai erau bani. Și de-atunci n-am mai făcut niciodată.

A urmat liceul. În clasa a X-a , după ce am avut ca temă pentru acasă o paralelă între “Luceafărul” și “Riga Crypto și Lapona Enigel”, m-a remarcat doamna profesoară, care mi-a dat un 10+ cu felicitări. Atunci mi-a spus: “tu ai ceva, ai stofă….”. În clasa a XII-a m-a luat la olimpiada de limba și literatura română pe școală. Am luat notă mare și am mers pe județ. Aici am luat premiul III. Doamna profesoară mi-a spus atunci că diferența dintre mine și fata de pe locul II era de 30 de sutimi… M-am bucurat nespus. Era munca mea…
Când mă uit în urmă, găsesc pe drumul ăsta al copilăriei trudă, bucurie, lacrimi și visuri.
Gropile astea pe care le-am străbătut, căzăturile toate, juliturile din suflet, nu-mi mai dau voie să tolerez nedreptatea doar “ca să fie bine”… Nu-mi mai dau voie să accept ipocrizia și oportunismul unora… Nu-mi mai dau voie să tac în fața acelora care știu doar să analizeze și să corecteze greșeli închipuite. Dumnezeul meu e corect. Și-atunci cine-s eu să-nchid ochii și să fiu incorect?!