Drumul copilăriei mele…

Am scris de multe ori pe genunchi. Îmi așezam o carte cu coperți tari peste care îmi puneam caietul. Îl așezam în așa fel încât să pot scrie frumos. De învățat, învățam pe jos. Ori în pat. Închideam ușa de la dormitor și turuiam… Nu aveam birou. Așa se întâmpla să fie. Însă, nu m-am simțit niciodată altfel pentru că nu dispuneam de vreun mobilier ales pentru a scrie sau a învăța. Tata lucra pe șantier. Seara ajungea acasă cu picioarele umflate, iar mâinile-i erau bătătorite. Mama lucra și ea până târziu. Nu îndrăzneam să avem nemulțumiri sau să cerem mai mult decât aveam.
În clasa a V-a mi-a propus doamna profesoară de limba și literatura română să merg la olimpiadă. Nu conștientizam foarte mult ce înseamnă. Motiv pentru care, nu-mi dădeam prea mult interesul. Nu înțelegeam de ce eu trebuia să stau în clasă și să analizez subiectul și predicatul, iar colegii mei chicoteau de-atâta joacă… Bineînțeles că preferam varianta a doua… Următorii ani m-au purtat la alte olimpiade școlare și concursuri. Nu am avut posibilitate de pregătire în particular. Abia în clasa a VIII-a am făcut câteva luni. Apoi am stagnat. Nu mai erau bani. Și de-atunci n-am mai făcut niciodată.

A urmat liceul. În clasa a X-a , după ce am avut ca temă pentru acasă o paralelă între “Luceafărul” și “Riga Crypto și Lapona Enigel”, m-a remarcat doamna profesoară, care mi-a dat un 10+ cu felicitări. Atunci mi-a spus: “tu ai ceva, ai stofă….”. În clasa a XII-a m-a luat la olimpiada de limba și literatura română pe școală. Am luat notă mare și am mers pe județ. Aici am luat premiul III. Doamna profesoară mi-a spus atunci că diferența dintre mine și fata de pe locul II era de 30 de sutimi… M-am bucurat nespus. Era munca mea…
Când mă uit în urmă, găsesc pe drumul ăsta al copilăriei trudă, bucurie, lacrimi și visuri.
Gropile astea pe care le-am străbătut, căzăturile toate, juliturile din suflet, nu-mi mai dau voie să tolerez nedreptatea doar “ca să fie bine”… Nu-mi mai dau voie să accept ipocrizia și oportunismul unora… Nu-mi mai dau voie să tac în fața acelora care știu doar să analizeze și să corecteze greșeli închipuite. Dumnezeul meu e corect. Și-atunci cine-s eu să-nchid ochii și să fiu incorect?!