Omul nefericit…

Știți cum arată un om nefericit?
E omul acela care-și dă coate și râde de alții… Care umilește, găsește defecte și stă mereu la pândă aruncând în ceilalți cu frustrările din sufletul lui. Să te ferească Dumnezeu să fii mai bine văzut sau mai apreciat!
Cei care-i seamănă i se vor alătura. Și-l vor preamări și-l vor peria. Însă, nefericiții nu se pot iubi niciodată între ei… Pentru că-s goi de iubire și cum s-o ofere dacă n-o au?!

Omul lipsit de iubire e rău.
Oricât de mult încearcă să pară indiferent, pentru că, desigur, pe ulița asta a vieții, dă bine să pari bun, nu-i reușește… E de-ajuns să nu fii de acord cu el cel puțin o dată și-atunci vei descoperi câtă negreală e pe tine…
Ceea ce el nu știe este faptul că tu te poți curăța în liniște. Îți poți spăla haina, ți-o poți schimba cu alta. Iubirea e lumină.
Dar, el?! El nu-și poate schimba inima oricâte haine curate va purta de-alungul vieții. Și în continuare va rămâne același om întunecat și trist… Același om nefericit și mizerabil…

Sfânta Maria Mare

De cum se iveau zorii, ne spălam iute fața cu apă rece din fântână și dădeam fuga la oglindă. Cu o seară înainte ne puneam părul pe moațe. Ne alegeam dinainte cu câteva zile hainele pe care urma să le purtăm. Potriveam cele mai frumoase încălțări și cu banii strânși special pentru această zi, ne urcam în căruța lui tataia care, în ziua aceea, în lumina soarelui, părea desprinsă din povești.
Plecam devreme ca nu cumva să ne prindă căldura. Așa blodogorea mereu mamaia: “Hai, Neculaie, că ne prinde căldura aia mare…”
Urcam toți nepoții în spatele lor. Ne așezam pe cea de-a doua scândură pusă special de bunicul. Scândura asta, a doua, avea burete deasupra și era mereu păstrată pentru zilele mari. Cum era și aceasta.
De obicei, n-aveam loc toți. Ne așezam pe ea noi, fetele, iar băieții, verișorii mei, stăteau cum nimereau. Nu se plângea nimeni de disconfort… Și prin câte gropi intra tataia…🙂
Caii mergeau la pas. Îi mai zorea din când în când bunica.
Era sărbătoare mare. Pe lângă ziua bunicii și a soră-mii, erau și târguri mari. Noi mergeam la unul despre care spunea bunica mea că-i cel mai frumos târg. Bine, nu mai frumos decât cel de la Ziua Crucii… (se contrazicea).

La târgul ăsta se adunau localnicii din satele vecine, producătorii, comercianții și mulți alții. Erau standuri cu haine, cu mâncare, comedii și tot felul de brățări și cercei. Aici la cercei și brățări știu că stăteam cel mai mult.😂
“Bătrâno, hai că azi tre’ să faci cinste”, se auzea tataia, mai blând ca niciodată…
Era o bucurie aparte, specifică acestei sărbători. Unii cai purtau la hamuri ciucuri. “Ei, ăștia sunt mai tineri, tataie…”, intervenea bunicul de fiecare dată când se nimerea să treacă-n galop pe lângă noi.
Căruțele se opreau în loc. Oamenii dădeau noroc și își urau unul altuia sănătate pomenind-o pe Măicuța Domnului. Nu, nu se cunoșteau neapărat. Dar, la sărbătoare mare – spunea bunica – toți oamenii vorbesc între ei. Că așa se cade. Așa-i frumos. Fugeau caii cu noi lăsând în urmă vârtejuri de praf. Parcă și pământul se veselea. În ziua aceea, cerul se nimerea mereu senin. Păsările cântau la streașina casei, iar fluturii se-mpleteau printre flori. Așa era în copilăria mea Măria Mare. Sfânta Maria Mare.

~❤️~