Timpule drag

Timpule drag,
cere-I ochi și privește-mă!
Doar cu ochii tăi, poți să-i vezi pe ai mei!
Doar cu mâna ta, poți s-o strângi pe a mea!
Doar cu picioarele tale, poți să le urmezi pe-ale mele!
Cere-I-le!
Mă vei găsi pe-o margine de ceas
Cum stau și priveghez la tot ce-a mai rămas
Eu sunt.
Tu unde ești?
Te-ascunzi în ceruri la povești?
Hai, timpule, cere-I ochi și privește-mă!
Doar cu ochii tăi, poți să-i vezi pe ai mei!

Toamna mea

Toamna mea cu muguri de vânt
Și candele de visuri aprinse,
Cu flori albăstrui suspinând,
Mi-ai prins degrabă la poalele timpului
frunzele tale stinse.

Alaltăieri, te iveai printre munți,
Printre soare, printre văi adânci,
Dansai cu bruma, murmurai șoapte,
Te-nveleai cu cerul în tainica noapte.

Astăzi ai ajuns pân’ la mine.
Nu știu cât stai, poate și mâine.
Toamna mea cu ochi ruginii
Repede pleci, repede vii…

Cine ești?

Cine ești?
M-am întrebat tot timpul
gândindu-mă c-ai putea fi un oarecare…
Dar, tu nu ești un oarecare!
Te-am văzut cum ți-ai întins aripile!
Stăteai după colțul acela de timp.
Și-atunci am înțeles. N-ai cum să fii un oarecare!
Oarecare e cana aceea. Un obiect. Se poate sparge oricând.
Dar, tu?
Tu ai aripi!
Și-atunci ai putea fi o pasăre. Ori un înger.

Bunicul

Am întors luna pe partea cealată,
Nu te-am găsit nici măcar stând la poartă
Și stele toate, le-am luat la rând,
Le-am dat la o parte căutând pân’ la fund

În ochii ploii, te-am găsit tremurând
Cu pestelca la brâu, învelit cu pământ
Bunicule bun, tu visezi printre iarbă?
Uite cum crește deasupra-ți la barbă!

Copacii pe care mi i-ai dat, nu mai sunt
Nici dudele coapte din înaltul agud,
Nici caii tăi blânzi nu mai trag la căruță,
Nici colbul gros nu se mai saltă pe uliță

Bunicule bun,
acolo în adânc, sub streașina ta,
Ai prinsă la piept copilăria mea?

În drumul meu

În drumul meu, m-am înțepat în nenumărați spini. Cioburi ascuțite mi-au mușcat tălpile. Pietre mari s-au proptit din neant în calea mea. Pe unele le-am sărit, pe altele le-am ocolit, într-altele m-am lovit… Uneori, am căzut în genunchi. Alteori, le-am împins cu toată forța la vale… Din susurul de lacrimi, am înțeles atunci că cele mai triumfătoare izbânde au loc pe drumurile cele mai anevoioase… că nicio cărare netedă nu-mi va oferi pantofi de învingător.
În drumul meu, am lăsat fluturii să-și plece aripile în palma mea. N-am închis-o și nici nu i-am atins. Știam că au aripi plăpânde și n-aș fi vrut niciodată să le zdrobesc zborul…
În drumul meu, păsările s-au oprit să bea apă lângă tălpile mele. Nu m-am mișcat. Știam c-am să le sperii și n-aș fi vrut să rămână vreuna însetată…
În drumul meu, tristețea mi s-a ivit în cale… Aduna liniștită oftaturi în poala ei adâncă și mare. S-a oprit în loc și m-a privit fix în ochii mei abătuți. Ești obosită…, mi-a zis. Hai și te așază pe scaunul meu!
În drumul meu, m-am întâlnit cu Dumnezeu. S-a așezat în mine pentru totdeauna. Am înțeles atunci că orice s-ar ivi, cu El în suflet, nimic nu va fi greu…în drumul meu.

Sfânta Maria Mare

De cum dădeau zorile, ne spălam repede fața cu apă rece din fântână și dădeam fuga la oglindă. Cu o seară înainte ne puneam părul pe “moațe”(bucăți de cârpă pe care înfășuram șuvițele de păr pentru a-l avea ondulat; un fel de bigudiuri 🙂). Ne alegeam dinainte cu câteva zile hainele pe care urma să le purtăm. Potriveam cele mai frumoase încălțări și cu banii strânși special pentru această zi, ne urcam în căruța lui tataia care, în ziua aceea, în lumina soarelui, părea desprinsă din povești.
Plecam devreme ca nu cumva să ne prindă căldura.
Era sărbătoare aleasă. Nu doar că era ziua bunicii și a surorii mele, dar era și un mare târg. Un târg unde se adunau localnicii din satele vecine, producătorii, comercianții și mulți alții. “Hai, bătrâno, hai, că azi e ziua ta”…se auzea tataia cu o voce blândă ca și cum îi declara, de ziua ei, cât de mult o iubește.
Era o bucurie aparte, specifică acestei sărbători. Caii de la căruțe purtau la hamuri ciucuri. “Ei, ăștia sunt mai tineri, tataie…” intervenea bunicul de fiecare dată când se iveau pe lângă noi.
Căruțele se opreau în loc. Oamenii dădeau noroc și își urau unul altuia sănătate pomenind-o pe Măicuța Domnului. Nu, nu se cunoșteau neapărat. Dar, la sărbătoare mare – spunea bunica – , toți oamenii vorbesc între ei. Că așa se cade. Așa-i frumos. Fugeau caii cu noi lăsând în urmă vârtejuri de praf. Parcă și pământul se veselea. În ziua aceea, cerul se nimerea mereu senin. Păsările cântau la streașina casei, iar fluturii se-mpleteau printre flori. Așa era în copilăria mea, Măria Mare. Sfânta Maria Mare.

Să nu mă judeci…

Să nu mă judeci nici măcar atunci când ești mai bun ca mine. Să nu-mi atârni de brațele inimii povești închipuite în care mă plimbi și mă rătăcești pe potecile șerpuite și pline de colb. Și dacă aș fi zdrelită-n genunchii sufletului, și dacă râuri de dor ar curge prin sângele meu, lasă-mă așa! Eu port durerile și râurile cu mine, nu tu. Și dacă știința mea e diferită de a ta, lasă-mă așa! Furnica își cară grăuntele în cârcă, pe când șoarecele îl roade. Vezi ce diferență? Nimeni nu știe povara furnicii, nimeni nu știe datul șoarecelui.
Spectacolul vieții ne oferă fel de fel de situații. Dacă albina ar fi un fluture, musca un leu, și toți ar fi fluturi, și toți ar fi lei, care ar mai fi diferența dintre ei?
Prin urmare, dacă toți am fi dintr-o dată savanți, regi, inventatori, pictori…etc, cum ne-am mai distinge unul față de celălalt?
Cum am recunoaște mâna Lui?

Uneori

Uneori, e prea târziu să te-nvelești cu-n asfințit

Și-i prea îngust drumul pân’ la răsărit

Poteci adânci, drumuri șerpuite

Se saltă-n zări

Ivind în tălpi cioburi ascuțite,

Uneori, e prea târziu să urci pe munți

Și-i prea departe drumul către stânci,

Se ascund în pumn ochiuri de izvor,

Se varsă în pământ picături de dor

Uneori, este prea cald, prea rece,

Prea însorit sau poate prea-nghețat,

Tot ce-a fost dat să fie se va grăbi să plece,

Să prindă în noapte luna la udat

Uneori eu sunt, iar tu nu ești

Ori ești și poate eu nu sunt

E-un timp al verbului de conjugat

O joacă a predicatului a fi

Haide, viață!

Haide, viață!
Dă-mi clipele-ntr-un ghem să-mi împletesc un pulover!
Dă-mi și andrele fixe, ca să nu scap din ochiuri!
Haide, viață!
Nu mai păși în grabă cu timpu’-n buzunare!
Nu-l mai ascunde grabnic între azi și mâine!
Mereu te scuzi că uiți,
Că duci în cârcă luna și-n două găleți soarele,
Că-s grele, iar pentru mine n-ai vreme de andrele…
Haide, viață!
Îndură-te un pic
și dă-mi din timpul tău un ghem oricât ar fi de mic!
Ți-am zis. Vreau un pulover!
Nu înnodat, nici scurt,
poate un pic mai lung,
Să-mbrace lutul meu în ceasuri de amurg.

La încheieturile genunchilor…

La încheieturile genunchilor timpului stau întâmplările mele. Și ale tale. Ale noastre, ale tuturor… Sunt strânse una câte una în grămezi. Grămezi late sau înguste. Triunghiulare sau pătrate. Cum s-au adunat din ceas în ceas. Mă uit la ele și încă se mai pot arcui în timpul mersului. Astăzi. Poate și mâine. Se-ndoaie odată cu pașii tăcuți ai văzduhului.

Fără genunchi,n-ar putea exista călcâiul timpului și, mai cu seamă, talpa lui, nu-i așa? Iar în trecere, conturul urmelor n-ar mai putea fi. Cum să-ți poți așeza călcâiul în pământ dacă n-ai un genunchi măcar? Deci, timpul, ca să poată trece dintr-o parte într-alta, are nevoie de genunchi. De doi genunchi. Cu unul ar deveni un beteag și n-ar mai avea echilibru…

Din întâmplările strânse, unele se mai pierd pe drum… Se-amestecă cu cerul ori se-nvelesc cu pământul. Se-ntâmplă asta atunci când picioarele timpului din noi îmbătrânesc. Și oasele de la încheieturi încep să trosnească. Mersul devine din ce în ce mai lent… Până când genunchii înțepenesc deodată cu întâmplările noastre înguste sau late, triunghiulare sau pătrate…