Când nu sunt eu…

Când nu sunt eu, e ea. Cum “care ea”?
Ea e fetița aceea care dansează cu fluturii și suflă-n zeci de păpădii…
Fetița aceea care iubește păpușile cu părul lung și se maimuțărește în oglindă. Cântă, dansează și râde. Aleargă prin ploaie cu tălpile goale și râcâie-n pământ cu vârfurile degetelor. Privește prin ochiuri de frunze și se sprijină de inimile copacilor. Se dă în leagăn, strânge gărgărițele în palmă și le cântă: “gărgăriță, riță/zboară-n poieniță/unde oi zbura/acolo-i casa ta”…
Când nu ea, e cealaltă. Cum “care cealaltă”?
Cealaltă e cea care plânge mai des. Care-i naivă și crede în orice om. Poartă la ea un bandaj cu speranțe pe care-l pune pe rănile altora. Face asta de fiecare dată când simte. Fără s-aștepte nimic în schimb. Poate doar un pic de iubire… Uită, deseori, că oamenii goi n-au cum să-mbrace pe alții…
Când nu e cealaltă, e astalaltă. Cum “care astalaltă”? Astalaltă e o nebună. Când iubește simte până-n măduva sufletului… Nu-și împarte iubirea cu nimeni. Ce-i aia să-mparți? Nici vorbă! Într-o relație, vrea totul sau nimic. Consideră că ce nu-i întreg, nu e dat să fie…, iar cu Dumnezeu nu te joci.
Când nu e astalaltă, sunt eu. Cum “care eu”?
Eu sunt o mamă. O mamă pe care, de cele mai multe ori, zorii grijilor o găsește lângă copii. O mamă care ațipește pe margini de clipe și se trezește speriată de zgomotul vieții, de frigul din oameni, de tălpile timpului… Tălpi care trec în grabă lăsând în spate o grămadă de urme…

Suntem bețe de chibrit

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Dar, ce nu se duce?
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă…

Cine sunt eu? Cine ești tu? Cine e el?

Cine sunt eu?
Cine ești tu?
Cine e el?
Eu, tu, și el suntem bucăți de clipe. De speranțe. De visuri. Suntem distanța dintre sunt și nu sunt. Între a fi și a nu fi, există doar nu. Prin urmare, e atât de mică distanța de la naștere și până la moarte…
Conștientizăm, oare, că a fi este substanța vie care ne curge prin vene ?
Conștientizăm, oare, că a nu fi este substanța care nu mai curge?
Aș spune că nu.
Avem impresia ca ne putem turna dintr-un pahar în altul, substanțele astea, toată viața.
Avem impresia că timpul abia își potrivește pantofii și stă cu tava întinsă ca să ne servească când cu un pahar, când cu altul… Impresii.
De fapt, timpul fuge cu tălpile goale călcând în picioare toți spinii. Traversează distanța cu noi în brațe ținându-ne strâns până la capăt. Apoi, desface brațele și ne dă drumul…

În săptămâna asta…

În săptămâna asta a Patimilor, eram în vacanță la bunici. Nici nu mai știu câți ani sunt de-atunci… Dar, ce mai contează? Oricâți ani ar trece, dorul scobește în miezul inimii și scoate la suprafață amintirile ca și când ar fi fost ieri…
De la un capăt la celălalt al uliței era forfotă în curți. Curățenia era pe sfârșite. Începând din bucătărie și până-n casa mare, toate erau la locul lor. Cuptoarele de lut erau pregătite pentru păști și cozonaci. Doamne, cum miroseau casele în zilele astea! Gătite cu flori de primăvară, primenite, așteptau Învierea. Lumina Sfântă.
Mâncarea nu era gustată, dar mereu ieșea bună.
Cel puțin săptămâna asta, se ținea post. “Cum mamaie, cât s-a chinuit Dumnezeu, e păcat…, măcar săptămâna asta”, spunea bunica. Încercam și noi, nepoții, să ținem. Uneori reușeam, alteori nu. Era greu să reziști mirosului de cozonac… “Eee, sunteți tineri, voi, lasă că aveți timp toată viața…” Aveam impresia atunci că timpul ăsta e așa de mare încât ne putem lăfăi în toate secundele lui… “Toată viața” părea o veșnicie. Dar, cine-i veșnic?! În grabă trec toate și-n grabă suntem și noi…
Iubirea și iertarea sunt în Lumină. Să ne pregătim sufletele pentru ea…💖

Sudează-mi, timpule, lacăte, la ușă!

Sudează-mi, timpule, lacăte, la ușă
Și dă-mi secundele să-ncui!
Să nu-mi împresori casa
Cu flori de salcam sau de tei
Se vor scutura într-o zi peste toți anii mei.
Ai inteles?
Doar ușa aș vrea s-o încui
În pragul din suflet sa-mi pun la căpătâi:
Ce-a fost, s-a dus; ce vine, conteaza!
Ce-am strâns prin ogradă, nu valorează!

Ai înțeles?
Sudează-mi, lacate, la ușă
Si dă-mi secundele să-ncui!
Încă mai sunt în toc bucăți din lună,
Bate-un vânt răzleț, norii cern a furtună,
Raze de soare îmi apasă în piept
Încă mai caut, încă mai aștept.

Îmi sudezi lacăte? Îmi dai secunde?
Hai, timpule, nu te mai ascunde!

Fetiței mele…

Poate că n-o să știu cum să te învăț să te aperi. Poate că n-o să reușesc să te conving cu exemplul meu de viață. O să mă vezi de multe ori plângând pe-ascuns. Și-atunci când o să mă surprinzi, o să mă întrebi cu-n glas tremurat: ce ai, mami? N-o să-ți răspund. O să te privesc fix în ochii tăi pământii, o să te iau de mânuțe și o să râd. Atât de tare o să râd încât vei crede că-s lacrimi de bucurie. Și-ntr-adevăr așa vor fi. Pe tulpina trandafirilor sunt o grămadă de ghimpi, iar ei continuă să crească și să-nflorească așa de frumos… Așa să fii și tu în viață. Ca un trandafir. Oricâți spini se vor ivi pe tulpina inimii tale, tu să rămâi mereu curată și plină de culoare, căci, crede-mă, nu există petale care să-nlocuiască esența unui trandafir! ❤️

…aleg să fiu eu.

Am obosit să conving lumea că sunt așa și nu altfel.
Am obosit să fiu pe placul oamenilor “perfecți”.
Perfecților, am zeci de defecte și zeci de stângăcii pe lângă zeci de calități! Mi le recunosc și mi le accept încercând mereu să corectez, să evoluez.
Sunt copilăroasă. Sensibilă. Nebună. Serioasă. Optimistă. Plângăcioasă. Și ar mai fi o grămadă…
Sunt eu. Nu sunt el, ei, tu sau voi.
Mă scutur râzând și dansez plângând. Iubesc zborul păsărilor și mă agăț de aripile fluturilor cu toate visurile mele.
Nu accept să fiu iubită doar pe jumătate pentru că nu sunt un fruct pe care-l poate împărți oricine cum dorește. Sunt un suflet care atunci când iubește dă tot și simte până-n măduva inimii. Jumătățile de măsură sunt doar pentru jumătăți de oameni…
Nu înghit firimituri mințindu-mă că-s bucăți mari.
Nu mă cumpără vorba când fapta stă la coadă și nici privirea dulce când cuvintele sunt amare.
Dacă nu fac rău nimănui și nu mint, eu zic că altceva mai perfect nu există…
Într-o lume de oameni “perfecți”, eu aleg să fiu eu. Știe Dumnezeu de ce.

Despre tăceri…

Tăcerile sunt poveștile nerostite ale sufletului.

Se-amestecă cu secundele și-alunecă pe ulițele inimii. Deseori îmbracă sufletul în rouă. Într-o rouă crudă și rece. Iar gândurile venite-n grămezi spală cu îndârjire întrebările și le-așază la uscat în lumina speranței… Poate că azi. Poate că mâine. Se vor usca. Și-apoi vor lăstări altele. Precum florile. Ori copacii. Cu cât torni mai multă nădejde la rădăcini, cu atât se înalță și cresc tot mai mult. Ca și noi, oamenii… Cu cât punem mai multă iubire în rădăcinile inimii, cu atât bate mai tare…

Tăcerile sunt cuvinte arcuite care ascund litere întoarse. Întregi, scobite ori ciobite. Depinde doar de noi cum le așezăm în gândurile noastre… Dacă le aliniem corect, vor putea fi citite. Și înțelese. Însă, dacă le așezăm incorect, pe-o linie întreruptă sau adâncită de gropi, nu mai pot fi niciodată înțelese…

Când alegi…

Ce usor se vând unii oameni! Si ce trist că pot fi cumparați! Ești om, dragule, nu ești marfă!
Poate că nu i de vină cel care cumpară…, ai fi tentat să-ți spui… Deși, eu cred că amândoi au aceeași vină. Dacă n-ar exista marfa, cumpărătorii n-ar avea ce să cumpere, nu-i așa? Poate că aici e vina.
Unu-i dispus să se vândă, celălalt e dispus să-l cumpere. Nici unul, nici altul, în fond, n-au nimic. Pentru că ceea ce poate fi cumpărat n-are nicio valoare. Adevăratele valori n-au preț.
Într-o ecuație, când un termen e înmulțit cu zero, întotdeauna rezultatul va fi egal cu zero. Așa-i și aici. Când alegi să te înmulțești cu nimicuri, ajungi și tu să fii un nimic.

O primăvară cu pace!

“Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.[..]

Și gata! Nu mai am, știi bine,
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate!
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!”

Magda Isanos

O primăvară cu pace și sănătate!🤍🕊