Pândarul virtual…

Da, am înțeles.
Tu nu postezi toate prostiile pe Facebook…
Doar stai la pândă. Ce a mai făcut x, ce a mai făcut y, cui a dat like/ador z… sunt întrebări care-ți înăbușă gândul. Și sufletul. Sunt câteva întâmplări pe care le dezbați cu cei asemeni ție. Analizezi, râzi și clevetești. Ești la curent cu tot ce se întâmplă.
Dar, tu nu postezi!
Ai dreptate. N-o faci. Ești țeapăn în trupul tău, în inima ta, și-ți ții degetele în buzunare. Sau pe marginile telefonului. Ești la “locul tău” cum s-ar zice. Ești serios. Ești tăcut. Ești ceea ce nimeni nu poate fi. Spui tu.
Eu spun că ești cel mai periculos om care poate exista în preajma cuiva. Ești laș și neasumat. Trist și nefericit. N-ai curaj să-ți ții în palme faptele tale. E mai ușor să-ntinzi degetele și să le arunci pe toate, cât poți de tare, în alții…

Omul nefericit…

Știți cum arată un om nefericit?
E omul acela care-și dă coate și râde de alții… Care umilește, găsește defecte și stă mereu la pândă aruncând în ceilalți cu frustrările din sufletul lui. Să te ferească Dumnezeu să fii mai bine văzut sau mai apreciat!
Cei care-i seamănă i se vor alătura. Și-l vor preamări și-l vor peria. Însă, nefericiții nu se pot iubi niciodată între ei… Pentru că-s goi de iubire și cum s-o ofere dacă n-o au?!

Omul lipsit de iubire e rău.
Oricât de mult încearcă să pară indiferent, pentru că, desigur, pe ulița asta a vieții, dă bine să pari bun, nu-i reușește… E de-ajuns să nu fii de acord cu el cel puțin o dată și-atunci vei descoperi câtă negreală e pe tine…
Ceea ce el nu știe este faptul că tu te poți curăța în liniște. Îți poți spăla haina, ți-o poți schimba cu alta. Iubirea e lumină.
Dar, el?! El nu-și poate schimba inima oricâte haine curate va purta de-alungul vieții. Și în continuare va rămâne același om întunecat și trist… Același om nefericit și mizerabil…

Sfânta Maria Mare

De cum se iveau zorii, ne spălam iute fața cu apă rece din fântână și dădeam fuga la oglindă. Cu o seară înainte ne puneam părul pe moațe. Ne alegeam dinainte cu câteva zile hainele pe care urma să le purtăm. Potriveam cele mai frumoase încălțări și cu banii strânși special pentru această zi, ne urcam în căruța lui tataia care, în ziua aceea, în lumina soarelui, părea desprinsă din povești.
Plecam devreme ca nu cumva să ne prindă căldura. Așa blodogorea mereu mamaia: “Hai, Neculaie, că ne prinde căldura aia mare…”
Urcam toți nepoții în spatele lor. Ne așezam pe cea de-a doua scândură pusă special de bunicul. Scândura asta, a doua, avea burete deasupra și era mereu păstrată pentru zilele mari. Cum era și aceasta.
De obicei, n-aveam loc toți. Ne așezam pe ea noi, fetele, iar băieții, verișorii mei, stăteau cum nimereau. Nu se plângea nimeni de disconfort… Și prin câte gropi intra tataia…🙂
Caii mergeau la pas. Îi mai zorea din când în când bunica.
Era sărbătoare mare. Pe lângă ziua bunicii și a soră-mii, erau și târguri mari. Noi mergeam la unul despre care spunea bunica mea că-i cel mai frumos târg. Bine, nu mai frumos decât cel de la Ziua Crucii… (se contrazicea).

La târgul ăsta se adunau localnicii din satele vecine, producătorii, comercianții și mulți alții. Erau standuri cu haine, cu mâncare, comedii și tot felul de brățări și cercei. Aici la cercei și brățări știu că stăteam cel mai mult.😂
“Bătrâno, hai că azi tre’ să faci cinste”, se auzea tataia, mai blând ca niciodată…
Era o bucurie aparte, specifică acestei sărbători. Unii cai purtau la hamuri ciucuri. “Ei, ăștia sunt mai tineri, tataie…”, intervenea bunicul de fiecare dată când se nimerea să treacă-n galop pe lângă noi.
Căruțele se opreau în loc. Oamenii dădeau noroc și își urau unul altuia sănătate pomenind-o pe Măicuța Domnului. Nu, nu se cunoșteau neapărat. Dar, la sărbătoare mare – spunea bunica – toți oamenii vorbesc între ei. Că așa se cade. Așa-i frumos. Fugeau caii cu noi lăsând în urmă vârtejuri de praf. Parcă și pământul se veselea. În ziua aceea, cerul se nimerea mereu senin. Păsările cântau la streașina casei, iar fluturii se-mpleteau printre flori. Așa era în copilăria mea Măria Mare. Sfânta Maria Mare.

~❤️~

Dacă am fost încurajată?!

Dacă am fost încurajată?!
Da. De-un singur om. Și atât. Un om care nici măcar prieten nu-mi era. A venit într-o zi ca și când purta cu el un înger. S-a așezat în fața mea, m-a privit fix și mi-a zis: Fă ceva cu tine! E păcat, ai talent, nu te irosi! Te rog, fă-ți blog, scrie despre orice! Tu transmiți!
Restul și-au dat coate spunând pe unde aveau ocazia că n-am să pot… Că nu-s în stare, că îndrăznesc să mă prind de stele și uit c-am picioarele pe pământ…
De-atunci au trecut 3 ani. Și-n toți acești ani am crescut cum crește un bebeluș ținut la piept de mămica lui. Am plâns, am râs, m-am îmbolnăvit și-am adormit uneori flămândă…
Azi, restul ăsta de care spuneam mai sus se ridică și aplaudă tare după ce, înaintea lor, s-au ridicat de mult alții.
Păi de ce azi?! De ce n-ați avut încredere în mine alaltăieri?! De ce-ați îndoit visuri în mintea voastră strâmbă?!
Și, dacă voi nu m-ați crezut atunci, eu de ce să vă cred acum?
Oare ce s-ar fi întâmplat dacă nu reușeam?!
Cu siguranță v-ați fi dat aceleași coate dosite spunând tuturor câtă dreptate ați avut… C-așa faceți voi, neputincioșii, aruncați cu noroi pe aur neștiind că nu veți putea niciodată să-i distrugeți strălucirea…

Și, dacă n-ați știut încă, aflați acum:
drumul deasupra căruia stă un cer plin de stele are întotdeauna o destinație.

Drumul copilăriei mele…

Am scris de multe ori pe genunchi. Îmi așezam o carte cu coperți tari peste care îmi puneam caietul. Îl așezam în așa fel încât să pot scrie frumos. De învățat, învățam pe jos. Ori în pat. Închideam ușa de la dormitor și turuiam… Nu aveam birou. Așa se întâmpla să fie. Însă, nu m-am simțit niciodată altfel pentru că nu dispuneam de vreun mobilier ales pentru a scrie sau a învăța. Tata lucra pe șantier. Seara ajungea acasă cu picioarele umflate, iar mâinile-i erau bătătorite. Mama lucra și ea până târziu. Nu îndrăzneam să avem nemulțumiri sau să cerem mai mult decât aveam.
În clasa a V-a mi-a propus doamna profesoară de limba și literatura română să merg la olimpiadă. Nu conștientizam foarte mult ce înseamnă. Motiv pentru care, nu-mi dădeam prea mult interesul. Nu înțelegeam de ce eu trebuia să stau în clasă și să analizez subiectul și predicatul, iar colegii mei chicoteau de-atâta joacă… Bineînțeles că preferam varianta a doua… Următorii ani m-au purtat la alte olimpiade școlare și concursuri. Nu am avut posibilitate de pregătire în particular. Abia în clasa a VIII-a am făcut câteva luni. Apoi am stagnat. Nu mai erau bani. Și de-atunci n-am mai făcut niciodată.

A urmat liceul. În clasa a X-a , după ce am avut ca temă pentru acasă o paralelă între “Luceafărul” și “Riga Crypto și Lapona Enigel”, m-a remarcat doamna profesoară, care mi-a dat un 10+ cu felicitări. Atunci mi-a spus: “tu ai ceva, ai stofă….”. În clasa a XII-a m-a luat la olimpiada de limba și literatura română pe școală. Am luat notă mare și am mers pe județ. Aici am luat premiul III. Doamna profesoară mi-a spus atunci că diferența dintre mine și fata de pe locul II era de 30 de sutimi… M-am bucurat nespus. Era munca mea…
Când mă uit în urmă, găsesc pe drumul ăsta al copilăriei trudă, bucurie, lacrimi și visuri.
Gropile astea pe care le-am străbătut, căzăturile toate, juliturile din suflet, nu-mi mai dau voie să tolerez nedreptatea doar “ca să fie bine”… Nu-mi mai dau voie să accept ipocrizia și oportunismul unora… Nu-mi mai dau voie să tac în fața acelora care știu doar să analizeze și să corecteze greșeli închipuite. Dumnezeul meu e corect. Și-atunci cine-s eu să-nchid ochii și să fiu incorect?!

Scrisoare către una dintre mamele plecate în străinătate…

Vorbesc cu tine, mamă. Da, știu, e a treia zi din săptămână. Și ieri am vorbit. La același telefon pe care îl am de vreo trei ani.
Te ascult, mamă. Mereu te ascult.
Îmi spui că ți-ai luat ceva de la Supermercato. Că a fost ziua ta și ți-ai făcut un cadou. Dacă n-ai fi ajuns în Italia, n-aș fi știut ce-i Supermercato. De câțiva ani buni, știu. Știu că acolo se găsesc și cozonacii ăia buni pe care ni-i trimiți de sărbători. Și prăjiturile alea la set și napolitanele cu vanilie, care, mie, îmi plac foarte mult.
Mai știi, mamă?
Când ai plecat tu, născusem primul copil. Mi-ai spus atunci că ” trebuie bani”. Iar eu te-am înțeles. Am rămas cu tata și bunicul. Care, între timp, s-au dus la câțiva ani diferență.
Nu mai știu câte sâmbete la rând am plâns ridicând de colivă și de câte ori mă ștergeam în grabă cu ce cârpă prindeam la îndemână ca să nu fiu văzută de cineva. Odată m-ai văzut pe camera telefonului cu lacrimi înnodate la colțul ochiului și mi-ai zis cu-n ton apăsat să mă opresc că sunt mare. Și-ntr-adevăr, eram! Dar tot copilul tău rămăsesem. Atunci mă luase dorul. Mi-era dor de mama mea ca unui copil mic, debusolat, care o caută prin toate camerele casei și n-o găsește. Nu, n-aveam voie să fiu văzută plângând. Așa învățasem că trebuie să fiu. La fel cum învățasem că ” trebuie bani”.
Te ascult, mamă. Mereu te ascult.
Îmi spui că te doare un picior, că ai vorbit cu vecina de la țară, că ți-ai făcut mâncare încă de dimineață. Și pe mine mă dor multe.
Am încercat să-ți spun și eu, dar m-a strigat fetița cea mică. Iar tu mi-ai spus că „mă lași, vorbim mai târziu”. Și n-am mai vorbit.
Abia a treia zi am reușit să vorbim din nou. Tu iarăși mi-ai spus cu cine ai mai stat de vorbă și ce ai mai făcut.
Nu, nu m-ai mai întrebat nimic despre mine. Doar de copii. Poate c-ai uitat. Poate te-ai dat cu treburile casei și ai uitat că începusem să-ți spun alaltăieri că mă doare…
Ce de ani au trecut, mamă! Primul copil a crescut mare, iar al doilea are deja câțiva ani. I-am crescut mai mult singură. Tu ai fost de puține ori lângă ei. Nu, nu îndrăznesc să judec. Știu deja, „trebuie bani”.
Dar știi ce-i curios, mamă? Că singurătatea m-a înstrăinat. Mi-a luat dorul și l-a pus în toate iernile vieții. Iar eu, dârdâind de frig, am învățat să-mi caut pături groase și să mă-nvelesc singură. Să plâng singură, să râd singură. Mâncând cozonaci cu migdale și napolitane cu vanilie. Căci, nu-i așa, mereu ” trebuie bani”…

Ați observat?

Ați observat?

Unora le placi atâta timp cât ești de acord cu ei. Când dai din cap aprobându-i în orice. Când stai lângă ei și le gâdili orgoliile. Și-i tot “mărești”. Când nu mai ești dispus să faci asta, nu le mai placi. Deloc. Dintr-o dată devii un prost. Un urât. Un om plin de defecte. În ochii lor și-n ochii celor care-i cred.
Povestind altora despre felul murdar în care m-au spoit aceștia pe paginile vieții, mi s-a reproșat c-am tăcut. Că-i vina mea. Că n-am știut să reacționez în același fel. I-am ascultat și i-am privit îndelung. Am plecat capul fixându-mi bărbia în mâini, iar privirea în negrul pământului. Și-am urmărit cu îndârjire drumurile furnicilor…, luciul noroit al pietrelor și glodurile bolovanilor. Apoi le-am răspuns: dacă și eu m-aș fi purtat în același fel, care ar mai fi fost diferența dintre mine și el?

Abia atunci…

Am aflat că sunt frumoasă la 36 de ani. Abia atunci. Rătăcind pe străzile sufletului, m-am așezat pe-o bancă în parc. Frunzele toamnei cădeau peste mine una câte una. Aveam la un moment dat impresia că mă astupă cu uscăciunea lor. Căutam cu privirea brațele soarelui. Plângeam. Aș fi putut părea oricui o ciudată. Și poate că eram. Nici nu prea îmi păsa dacă mă vede cineva… Așa sunt depresivii. Pentru unii pot părea nebuni. Ciudați. Dar, nu-i deloc așa. De fapt, e o tristețe care te trage în jos. O tristețe care, oricât de mult îți spui că ești puternică, că reziști, că ești tare, ea vine și anulează tot. Ca și când, de sufletul tău, atârnă bucăți mari de fier. Și tu, fără să vrei, mergi prin vântul ăsta al vieții cu sufletul așa. Aveam starea asta după ce-am născut al doilea copil. Aparent, în fața tuturor, eram foarte bine. Însă, în spatele lor, când rămâneam eu cu mine, eram foarte, foarte tristă. N-aș ști să explic de ce. Copilul era sănătos, viața mea era ok. Sau poate doar aveam nevoie de mai multă atenție, de mama, de mai multă iubire… Nu mă mai simțeam întreagă. Era ca și cum bucăți din mine s-ar fi risipit și nu le mai găseam. Uneori mă simțeam în plus și nu-mi găseam locul în propria-mi viață. Priveam copiii de la depărtarea unui înger. Îl căutam pe Dumnezeu ca un orfan de ambii părinți. Cine n-a trecut prin asta, e greu să te înțeleagă…
Zile la rând mă chinuiam cu amestecul ăsta de lacrimi sărate. Până într-o zi când mi-am luat inima în dinți și am mers la un psiholog. Mi-amintesc și acum câte ture de dus-întors am făcut prin fața cabinetului pentru că nu voiam să mai intru… Nu mă aranjasem. Nu mă machiasem. Începusem să nu mai fac asta de ceva vreme. Într-un final, am intrat. Și-atunci aveam o grămadă de lacrimi la coada ochilor… După ce m-a ascultat, doamna psiholog a făcut o pauză de câteva secunde, s-a sucit către mine și mi-a spus: “Tu nu vezi ce cap ai? Cum să fii tristă? Cum să n-ai încredere în tine? Pe oameni nu-i putem schimba, dar poți alege tu să schimbi lucrurile, poți alege ce să faci cu viața ta! Hai, șterge-te la ochi! Ai toate motivele să ai încredere în tine!”
Abia atunci, când am ajuns acasă , m-am uitat în oglindă. M-am privit îndelung și-am înțeles că sunt o femeie frumoasă. Deșteptă. Puternică. Că totul depinde doar de mine.
Abia atunci am înțeles că niciun om care-ți stă alături nu știe sau nu poate să-ți ia tristețea asta… Doar tu poți. Abia atunci am înțeles….la 36 de ani.

Când nu sunt eu…

Când nu sunt eu, e ea. Cum “care ea”?
Ea e fetița aceea care dansează cu fluturii și suflă-n zeci de păpădii…
Fetița aceea care iubește păpușile cu părul lung și se maimuțărește în oglindă. Cântă, dansează și râde. Aleargă prin ploaie cu tălpile goale și râcâie-n pământ cu vârfurile degetelor. Privește prin ochiuri de frunze și se sprijină de inimile copacilor. Se dă în leagăn, strânge gărgărițele în palmă și le cântă: “gărgăriță, riță/zboară-n poieniță/unde oi zbura/acolo-i casa ta”…
Când nu ea, e cealaltă. Cum “care cealaltă”?
Cealaltă e cea care plânge mai des. Care-i naivă și crede în orice om. Poartă la ea un bandaj cu speranțe pe care-l pune pe rănile altora. Face asta de fiecare dată când simte. Fără s-aștepte nimic în schimb. Poate doar un pic de iubire… Uită, deseori, că oamenii goi n-au cum să-mbrace pe alții…
Când nu e cealaltă, e astalaltă. Cum “care astalaltă”? Astalaltă e o nebună. Când iubește simte până-n măduva sufletului… Nu-și împarte iubirea cu nimeni. Ce-i aia să-mparți? Nici vorbă! Într-o relație, vrea totul sau nimic. Consideră că ce nu-i întreg, nu e dat să fie…, iar cu Dumnezeu nu te joci.
Când nu e astalaltă, sunt eu. Cum “care eu”?
Eu sunt o mamă. O mamă pe care, de cele mai multe ori, zorii grijilor o găsește lângă copii. O mamă care ațipește pe margini de clipe și se trezește speriată de zgomotul vieții, de frigul din oameni, de tălpile timpului… Tălpi care trec în grabă lăsând în spate o grămadă de urme…

Suntem bețe de chibrit

Suntem bețe de chibrit pe care viața le aprinde deodată. Cum și cât ardem, probabil că depinde de destin. Și de noi. Același scrum, însă nu și același foc. Poate doar alt băț. Clipele se preling printre flăcări, iar timpul măsoară c-o riglă distanța de la aprins pân’ la stins.
Valul de aer fumegă trăiri. Curbează podul palmelor deasupra flăcării. Simte. Și stă. Atât cât i s-a spus de Dumnezeu. Când nu mai simte, își trage palmele și-ncepe să sufle. Atât de tare suflă încât timpul își înfige tălpile-n pământ și privește uimit la ce-a fost și n-o să mai fie…
Durerile se-mbrâncesc printre aburi. Iar iubirile se zbat prin pulberea de scrum. S-au dus. Dar, ce nu se duce?
Suntem bețe de chibrit.
Pe care viața le aprinde deodată, ca mai apoi, tot ea să le stingă…