Viața n-are dublură

Viața n-are dublură
Cum au cheile ușilor de la intrare
Nu există vreo formă brută pe care lăcătușul s-o prelucreze copiind după alta
Viața n-are nici plural într-un om
Doar în afara lui o mai găsești,
în alte făpturi, în alte vietăți.
Oare, tu, omule, să fii lăcătușul propriei vieți?
Să pilești cu mintea ta forma ei?
Poate că da.
Poate că tu ești cel care trasează cu forța lui zig -zagurile dintr-un capăt în altul,
liniile, cercurile, triunghiurile
Ia spune-mi, în momentul acesta,
se potrivește cheia? Se deschide ușa?
Dacă nu se deschide, te rog, nu renunța!
Mai pilește! Forma finală
se află mâna ta.

2 covrigi

În ziua aceea
așteptam să iau 2 covrigi,
eram a treia la rând.
În fața mea, primii doi au cumparat altceva
El era tot acolo. Într-o margine. Aștepta
cu mâna întinsă la fiecare trecător.
-Ce vrei, cerșetorule?, strigau câte unii, cu sufletul gol
Nu mai știam dacă ăia 3 lei din ziua de ieri
I-am rătăcit în vreun alt buzunar sau i-am pierdut printre ore, tăceri
I-am găsit!
Poate că doi covrigi, uneori fac cât o zi
Poate c-o zi face cât un întreg dintr-un om
-Ia-i, necăjitule! E înnorat și e frig.
În ropotul ploii,
am știut că-n ziua aceea
Dumnezeu a mâncat 2 covrigi

Roată de rezervă

Știu. Ești acolo la orice oră. Și aseară ai fost. Și ieri, și alaltăieri. N-ai avut cum să nu fii. Ți-e prieten. Ți-a intrat în suflet ca o așchie care-ți intră adânc pe sub piele. O simți că-i acolo și, când apeși pe locul ăla unde s-a ascuns, doare. Nici tu nu știi concret de ce te doare. Sau poate că știi. Dar, ți-e mai ușor să te minți. Ți-e mai ușor să cauți un pansament cu rivanol prin casă și să-l pui pe degetul mic al inimii… Ai mai trecut prin asta. Și, la fel ca și-atunci, ai crezut că n-o să doară.
Ai crezut că pielea sufletului tău s-a-ngroșat și așchiile astea nu mai dor…
Sunt momente când ai impresia că durerea asta se mută, că se plimbă dintr-un organ într-altul.
Prietenie.
Ești doar tu. Și-i aceeași oră.
Rănile apasă și dor. Ai obosit și începi s-o iei la vale. Ca o roată.
Roată de rezervă.

Ploile din mine…

Am trântit uși care nu erau ale mele. Și-am tras tare de mâner să nu se mai deschidă niciodată… Pe drumul ăsta, de la ușile lor până la ușile mele, au crescut în mine ploi. Ploi înghețate, ploi de vară, ploi de toamnă. Aproape cu fiecare ploaie, am căzut. Uneori, m-am amestecat cu pământul și-am simțit gustul searbăd de lut. Alteori, am privit din genunchi picăturile care săreau din sfera lor și-o luau cu toată forța la vale…
Au fost zile când oftatul mi-a fost singura pătură cu care m-am învelit. Am tras tare de el să acopăr locurile unde cojile bubelor căzuseră. În ger, rănile dor și mai rău…
Când a venit vremea ploilor de vară, m-am rostogolit prin poienile pline de soare. Mi-am pus flori de păpădie în părul meu moale și m-am încălțat cu roua dimineților. Abia atunci am înțeles că, închizând ușile, nu s-a mai făcut curent cu alte geamuri, cu alte uși… S-a întâmplat de câteva ori să le deschidă vântul. Și-au intrat în grabă câteva frunze. Dar, oricât de larg s-ar fi deschis, cu o mână de frunze, n-ar fi avut cum să se întemeieze o toamnă…

🎉La mulți ani!🎉

De fiecare dată când pășim într-un nou an, ne punem o grămadă de speranțe. Și e firesc să fie așa. Spunea cineva într-un context că nu-i normal să spunem întruna că sperăm, că “speranța e doar a leneșilor”. Eu nu cred asta. Dacă nici speranță nu mai e, atunci ce ne mai rămâne…
Încă suntem pe-o stradă și așteptăm să se schimbe semaforul, să trecem. În timpul ăsta, cât așteptăm, ne tot gândim. Planuri. Idei. Promisiuni. Impuneri. Da, vom face, vom fi; Nu, nu vom mai face, nu vom mai fi…
Între trecut și viitor există doar Da-uri, Nu-uri și câțiva de Poate. Afirmații, negații, probabilități. Bucăți dintr-un întreg care înseamnă Viață.
Lăsăm în urmă ce nu ne-a ieșit sperând ca, odată cu traversarea asta, să reușim. Sau dacă am reușit câtuși de puțin în anul ăsta, există nădejde că putem și mai mult în cel ce urmează să vină. Poate că totul depinde doar de noi. Și de Dumnezeu. Știu sigur că fără El nu se poate. Am simțit asta de multe ori. L-am simțit în bătăile inimii mele, în zâmbete și lacrimi. Se spune că “dacă vrei să-L faci pe Dumnezeu să râdă, spune-I de planurile tale…”, deci, haideți să-L facem să râdă!

An Nou cu sănătate și bucurii!
Vă mulțumesc tuturor pentru apreciere și susținere!❤️

Oamenii se strâng…

Oamenii se strâng în sufletul nostru în buchete. Buchete de crini, buchete de narcise, buchete de lalele, de trandafiri sau …de mărăcini. Din fiecare mănunchi rămâne câte ceva. Prietenie, iubire, dezamăgire, trădare… Inima noastră e un câmp unde-și rostuiesc tălpile plantele vieții. Până la urmă, pe-o pajiște verde, întinsă, nu-s numai pașii florilor de primăvară, nu-i așa?
Timpul nu se poate răsuci ca să țină-n loc degetele spinilor… E dat să treacă. Și-n mersul lui târăște anii ca acele conserve goale care, înșirate pe-o ață, încep să hodorogească… Una sună mai tare, alta mai încet. Depinde doar de pietrele în care se izbesc ori de gropile adânci pe care le-ntâlnesc.
Purtăm cu noi grămezi de trăiri. Într-unele încă mai sunt înfloriți crinii albi și, Doamne, ce miros de îngeri… Într-altele, am tras tare de mâneca inimii ca s-acoperim cicatrici.
Peronul gării ne duce deseori la linia unde se aude trenul venind. E stație. Așteptăm. Supuși și cuminți. Uneori, urcăm în el cu sacoșele-n mâini; alteori, nu vrem și gata. Șansă sau eșec. Alegere sau destin. Sală de așteptare.

Destinația e una singură.

Adresa, cine știe adresa?

Ați ghicit.

Dumnezeu.💖

Într-o zi

Într-o zi, am să bat la ușa din dos
Iar tu-mi vei deschide căutând prin ore,
Căutând prin ce-a fost
Dacă timpul ar avea margini,
S-ar însăila o sută de ierni
Iar tu c-o pensulă groasă,
din bucăți de nori,
ai desena oameni plini de zăpadă
Cu ochi de lut, cu-n braț de fier
Crengile copacilor ar vorbi atunci despre ieri,
Iar soarele dintr-o dată s-ar întoarce invers pe cer
Dacă timpul ar avea margini,
S-ar întinde cerul și pământul
Iar eu cu inima mea
Aș împleti secundele toate cu minutul

Într-o zi de Moș Ajun

Era frig. Ceasul dimineții n-arăta mai mult de ora 5. Omătul ne scârțâia sub picioare, iar gerul ne tăia obrajii ca niște seceri proaspăt ascuțite. Scândurile de la gardurile caselor erau învelite cu straturi subțiri de argint.
Din loc în loc, în câte o curte, zvâcnea fumul pe hornuri, semn că doar ce se aprinsese lemnele în sobe. Pe ulițe, dintr-un capăt în altul, sticleau bucăți de cer.
În timp ce cocoșii începeau să-și scuture aripile, bunica mea se auzea cum zdrăngănea niște nuci în cămară.
Bună dimineața la Moș Ajun! Am venit și noi odată, la mulți ani cu sănătate, să vă dea Domnul de toate!
Bună dimineața la Moș Ajun! strigam noi, nepoții, la ușa încleștată de frig din holul șopronului.

-Neculaie, ia scoală-te, mă, din pat, c-au venit băieții ăștia cu Moș Ajunu’!
-Hai, că nu se dă câinii, sunt ai noștri! se auzea bunica numărând nucile scoase din sac.
Și-ndată îl vedeai pe bunicul cum se ridica, își strângea repede patul și se așeza pe-un scăunel de lemn, lângă sobă. Își aprindea o țigară și potrivea ochiurile plitei în așa fel încât flacăra din sobă să ardă cât mai tare, iar deasupra, într-o oală mare, pâlpâia grâul care urma să fie împărțit pentru sufletele celor adormiți.
-Mânca-i-ar mamaia…, ați înghețat de frig!
-Na, luați! Și ne întindea bunica atâtea nuci câte încăpeau într-o mână și două eugenii. Le luam și râdeam cu gura până la urechi. Cu degetele înroșite de ger, dădeam c-o piatră în coaja nucilor ca să vedem dacă nu cumva e seacă la vreunul dintre noi. De cele mai multe ori nu erau. Dar, ne plăcea nouă să râdem și mai tare… După noi, urmau alți copii. Se-ntâmpla asta până se duceau zorii. Miezul zilei îi aducea pe cei mari cu Colindul, un colind despre care bunica spunea că adună flăcăii la casele unde sunt fete mari. Îmbrăcați cu șube și căciuli negre, colindau din casă în casă așa cum era datina. Nu erau porțile închise. Nici zăvoarele trase. Se auzeau cum vesteau Nașterea Domnului de la vreo trei case vecine. Așa erau timpurile. Așa eram noi. Așa era Moș Ajunul. De la Cer pân’ la Pământ sunau din clopoței îngerii. Era veselie pentru că în ieslea din inima noastră se năștea Iisus.

La mulți ani, România!

Mâine vom deborda de patriotism.
Vom flutura stegulețe și vom striga cât putem de tare că ”noi suntem români”.
Și-ntr-adevăr, suntem români! Unii prin Italia, alții prin Spania și Germania… și tot așa. Unul va smulge cu dinții dintr-un ciolan afumat, altul va mânca paste Carbonara, iar cel mai fericit va mesteca într-un ceaun de friptură.
Mâine vom spune despre țara noastră că-i cea mai frumoasă. Că-i plină de obiceiuri și tradiții, de oameni valoroși.
Doar mâine. De poimâine, vom uita. Și vom arunca din nou în ea cu gunoaie… “Ce să faci, frate, în România?”…vei striga iar pe unde te vei afla. Iar cei care te vor auzi, îndeosebi străinii, te vor privi imaginându-și cât de săracă și murdară e mama ta… Poate că n-ai cei mai buni frați, poate că mama ta e săracă, și n-are mereu detergent să curețe ce-i murdar, dar tu, tu de ce o vorbești de rău de câte ori ai ocazia?! Știu, ești convins că străinii își vor face milă de tine. Și poate că-și vor face. Dar, tu tot român ești, să știi.
Mâine vom încerca să facem cu toții hora unirii.
Măcar mâine.
Să ne unim sufletele într-o horă a iubirii, într-o inima mare , aceea de român!

La mulți ani!

Care sunt, eu, Doamne…

Visuri se strâng în brațe de gheață
Plouă mărunt pe alei
Nici soarele nu mai stă la pândă pe cer,
Nici tu nu mai ești cel de ieri

Poate că-n frunzele căzute pe spatele lumii
Stelele au ascuns tăceri,
S-au amestecat cu secundele, cu orele
Să împartă zăpezi, primăveri

Poate că-n tine vor crește copaci înalți,
Înfrunziți, plin de muguri
Oh, te vei rătăci, te vei regăsi și vei întreba într-o zi:
Care sunt eu, Doamne,

dintre ăștia mai verzi,
dintre ăștia mai tineri?