Câte nopți ai dormit pe apucate, mămico?

Câte lacrimi ți-ai șters în grabă cu mâna ta plăpândă și firavă?

Câte nopți l-ai purtat în brațe, răcit și bolnav plângând în suflet ca să nu fii văzută? Știu că-ți spuneai deseori că ești mamă și mamele pot! Și într-adevăr, aveai dreptate!

De câte ori n-ai amorțit legănându-l?

De câte ori nu te-ai ghemuit într-un colț căutând un crimpei de liniște?

De câte ori n-ai simțit că te lasă picioarele și simți cum te legeni într-o parte și-n alta, de-atâta oboseală?

De câte ori nu ți-ai azvârlit la gunoi dorințele și le-ai păstrat pe-ale lui, în pumnii tăi strânși?

De câte ori nu ți-ai spus în gând : „e al meu, Doamne, și-i tare frumos și bun! Dă-mi putere să-l fac mare!”

Și uite-l, mămico, ce repede a crescut! Aici făcuse deja primii pași și zburda ca un ieduț pe lângă tine!

Uite-l în prima zi la grădi! Parcă te văd cum atârnai pe la uși și-l priveai cu sufletul ghemuit prin ochiuri de geam. Ți-era de-ajuns să-l știi că nu mai plânge și-i bine!

Uite-l la școală în prima bancă! Cu mânuțele tremurânde, scrisese în caiețel primele litere! Câtă bucurie ți se citea-n privire, mămico!

Uite-l și-acolo! Intrase la liceu printre primii! Nu-ți mai încăpeai în piele de mândrie! Știai că pe umerii tăi vor apăsa griji și mai mari, și mai multe. Dar ce mamă-i aceea, care n-are griji?

Mai știi de câte ori ai verificat listele facultății? Până în acea zi, în care ai găsit scris mare: Admis! Reușise, puiuțul tău, mămico! Copilul de ieri devenise adult. Bucuria îți inundase tot sufletul și începusei să plângi. Lăsasei lacrimile să-ți mângâie fața și răsuflai cât mai adânc… Apoi mi-amintesc că ți-ai prins palmele una de alta și-ai rostit cu voce tare: „mulțumesc, Doamne! Mai e un hop! Să-l văd cu serviciu, fericit și la casa lui.”

Și dacă n-ar fi ajuns până aici, tot copilul tău bun și frumos ar fi fost.

Acum mă uit la ceasul vieții și știu că-n părul tău s-a ivit neaua. Și mai știu că lacrimile tale se preling deseori printre brazdele ivite de griji. Timpul nu iartă pe nimeni, mămico! Însă cui îi mai pasă când tu ai reușit? Cui îi mai pasă când inima din tine te privește, te prinde de mână și-ți spune cu emoție în glas: mulțumesc, mamă! Datorită ție sunt ceea ce sunt!

În biserici, oameni mulți. De-o parte și alta, capete plecate. Smerenie. Priviri încețoșate de lacrimi și poduri de palme sprijinite în pământ. Mătănii. Semnul crucii întins din cap până la tălpi. Deasupra, în raze de lumină, îngeri roind. E atât de frumos să-L simți pe Dumnezeu în tine! Oamenii Îl caută în colțuri de biserici, în preoți și-n slujbe. În sfintele moaște și-n icoanele făcătoare de minuni! Cu siguranță este în toate! Peste tot este. Nimic nu-i fără El. Însă, omule, ai uitat ce-i mai important: caută-L mai întâi în inima ta! Îl vei găsi în faptele bune, în vorbele pline de blândețe și bunătate, în brațele care se-ntind pentru a îmbrățișa și a oferi, în sinceritate și bucurie. Dumnezeu e iubire! Acolo unde e iubire, acolo e și El. Nu-și va nota niciodată pe caietul vieții de câte ori ai călcat într-un lăcaș sfânt sau în ce zile te-ai flămânzit postind, ci-și va nota cât de mult ai putut să iubești oamenii, animalele, păsările, natura și …viața.

Iubește, iartă și dăruiește! În cuvintele astea,locuiește Dumnezeu!

Delta s-a format de-a lungul a 10 000 de ani și continuă să crească încă și astăzi, fiind considerată cel mai tânăr pământ românesc. Este cea mai bine conservată deltă din Europa, iar din anul 1990 este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO, fiind considerată rezervație a biosferei. Este un labirint de lacuri și canale, ce șerpuiesc prin cea mai mare suprafață compactă de stuf din lume și este una dintre zonele cu cea mai mare biodiversitate de pe planetă.

ȘTIAȚI CĂ:

• Delta Dunării ocupă unul dintre locurile fruntașe din lume în ceea ce privește biodiversitatea? Unele surse o plasează pe locul trei la numărul de specii (peste 5 000) pe suprafață.
• Delta Dunării este cea mai mare zonă umedă din Europa și deține cea mai mare suprafață compactă de stuf din lume?
• Peste 50% din speciile de păsări din Europa se regăsesc în Deltă?
• Pelicanul creț este cea mai mare pasăre din Europa? Măsoară 180 cm și are o anvergură a aripilor de 320 cm. În același timp, în Deltă, se întâlnește și cea mai mică pasăre din România, pânțărașul, ce măsoară doar 10 cm și cântărește 10 grame.
  sursa: Româniasălbatică.ro ; foto: arhiva personală

Nu. Nu-ți mai strânge iubirea în pumnii tăi mici! N-o conserva ca pe un bun care îți aparține. Iubirea adevărată n-are limite și nici margini. Își înalță aripile și zboară în înalt precum un pescăruș în largul mării… Ajunge când vrea, deasupra norilor. Uneori și dincolo de ei. Nu se izbește de umbre și nici nu obosește. Iubirea adevărată este cât cerul și pâmântul. Nu se strânge și nici nu se divide. Are brațe de înger și ochi de copil. Iar în picioare poartă pantofi din speranțe. Iubirea adevărată n-are ziduri. Nici mări, munți sau oceane. Are inimă. Atât.

Dacă timpul mi-ar da o pagină, aș scrie pe ea tot ce n-am trăit…

Dacă timpul mi-ar da ochii lui, m-aș întoarce în trecut și-aș privi în fiecare secundă…

Dacă timpul mi-ar da brațele lui, le-aș întide și-aș cuprinde fiecare clipă…

Dacă timpul mi-ar da haina lui, aș pune-o într-un cufăr. Și-aș scoate-o atunci când vântul m-ar năpusti și-ar apăsa aprig peste rănile mele…

Dacă timpul mi-ar da inima lui, aș respira cât mai adânc…

Dacă timpul mi-ar da tâmpla lui, mi-aș rezema fruntea de visuri și Soare…

Dacă timpul mi-ar da tălpile lui, m-aș opri.

sursa foto: internet

2020, bine ai venit!

Uite, vezi, am brațele întinse! Hai, îmbrățișează-mă! Te iubesc! Calcă-mi în înimă cu iubire și rostogolește-mă în cât mai multe visuri! Pune-mi în vârful degetelor razele! Ca să pot creiona litere rotunde și înalte. Să le pot zugrăvi în peisaje azurii încărcate de Cer și Lumină. Sub pașii mei, așterne-mi curajul! Nu, nu vreau să-l calc! Să nu mă-nțelegi greșit. Vreau doar să stea întreg și nevăzut! Să-mi fie un fel de piedestal sau toc care mă înalță… În privire, pune-mi… Gata, știu! Pune-mi, Soarele! Să-mi răsară falnic în caz de vijelii și ploi. Iar în suflet, lasă-mi toată iubirea! Acolo sunt eu și Dumnezeul meu! Acum c-ai înțeles, intră-mi în casă, prieten bun! Pune-ți paltonul în cuier, iar pantofii, lasă-i la ușă, te rog! La mine-n suflet, se intră plin de iubire și se merge desculț…

Un an plin de sănătate, inspirație și bucurie! La mulți ani! 🤗❤️

24 decembrie 1990 și ceva. Afară șuiera crivățul iernii. Pe geamul din sufragerie se prelingeau haotic fulgi de zăpadă amestecați cu gânduri și visuri. Ale mele, ale surorii mele și probabil, ale tuturor. Stăteam cuminte, rezemată de un perete și le urmăream traseul cu privirea până se auzea deschizându-se ușa de la intrare a casei. Cu șuba pe el ninsă, cu fața și degetele încleștate de gerul iernii, intra tata cu un molid mare la subraț. Doamne, câtă veselie! Cum săream repede în jurul lui ca să-l atingem! În fiecare crenguță, odată cu beteala, puneam toată bucuria din inimile noastre! În fiecare licăr al instalației, ascundeam zeci de speranțe! Globuri aveam puține. Însă în sufletele noastre străluceau o mulțime. Nici dulciuri nu erau prea multe. Nici cadouri. Cele mai prețioase cadouri le găseam ascunse în privirea blajină și îmbrățișările mamei. Îmi luam cutia cu jucării și mă așezam sub pomul proaspăt împodobit. În lumina lui toate păpușile mele deveneau grăitoare. Mă prindea ochiul nopții jucându-mă. Eram o regină cu rochie de zăpadă, într-un palat de cleștar. În el se respira fericirea. Totul era magic. Chiar și eu. Pentru că-n sufletul meu, coborâse de pe sania copilăriei, Crăciunul.

Aș fi vrut să încep cu: ce mai faci? Iar tu, probabil, mi-ai fi răspuns cu un glas gâtuit: bine… Prefer să tac și să te privesc. Mă simt vinovată și parcă nu-mi găsesc cuvintele. Te privesc. Ai capul plecat și ochii tăi luminoși se scaldă într-o baltă de lacrimi. E vina mea că ți-am pus în cârcă atâtea griji și atâția oameni care nu te-au iubit. Iartă-mă! Și eu ca și tine am fost naivă! Bine, asta nu-i o scuză! Nu încerc să mă justific căutând explicații! Am fost naivă atunci când am decis să-mi pun încrederea în oameni care nu erau ca mine și ca tine… Am fost naivă atunci când nu te-am ascultat și am pus mai presus cuvintele lor. Știu! Recunosc că de multe ori îmi ticăiai în inimă ca să te faci auzit! Dar eu te-am ignorat crezând că-i doar vreo toană de-a ta și o să-ți treacă. Am greșit. Am preferat să te tăvălesc prin cioburi de sticlă. Te-am lăsat flâmând și gol în multe din nopțile reci. Uneori te-am și gonit. Știam că ești atât de bun și te vei întoarce mereu la mine! Iartă-mă, suflete al meu! Târziu am înțeles că oamenii vin și pleacă, că niciunul nu va sta în loc pentru durerea mea așa cum o faci tu. Târziu am înțeles că nu te pot păcăli mimând fericirea. Mi-aș întinde brațele să-ți șterg rănile cu batista mea plină de lacrimi și regrete. Dar te ating și te doare. Te înțeleg. Cum să mai fii la fel după atâtea câte ți-am pricinuit? Cum să mă îmbrățișezi când eu ți-am lovit brațele? Cum să stai drept când eu te-am gârbovit punându-ți pe umerii fragili atâtea griji?! Cum?! Iartă-mă! Nu-ți mai promit că voi fi altfel, mai atentă la oameni, mai selectivă, mai nu știu cum… Îți promit doar că voi fi eu. De-acum cu lecțiile învățate.

2019, mai ai puțin!

Când trag linie și-i văd pe țoți din familia mea pe lângă mine, întregi și sănătoși, nu pot să spun decât că ai fost minunat!

Îți mulțumesc pentru că nu mi-ai ciopârțit sufletul luând cu tine vreun om drag!

Îți mulțumesc pentru piciorușele care au gonit prin casa mea și pentru glasurile cristaline ale copiilor mei! Prea multă liniște m-ar fi amorțit sufletește!

Îți mulțumesc pentru toate privirile curioase și pline de iubire, care m-au urmărit în fiecare colțișor al casei! Fără ele, nicicând n-aș fi știut ce înseamnă să fii mamă!

Îți mulțumesc pentru faptul că uneori te-ai înduioșat și mi-ai luat toată tristețea la dans! Ai rotit-o atât de tare încât odată i-ai rupt chiar și tocul pantofului de lacrimi!

Îți mulțumesc pentru brațele tale întinse care m-au prins imediat când, din neatenție, am alunecat pe un deal al deznădejdii!

Îți mulțumesc pentru fiecare ploaie măruntă și deasă din inima mea! Fără ea n-aș fi aflat cât de însemnată este o umbrelă deschisă la timp și cât de valoroasă-i lumina și căldura soarelui din oameni!

Îți mulțumesc pentru ființele bune și mai puțin bune pe care le-ai trimis în viața mea! Lipsa lor n-ar fi avut cum să mă învețe în ce fel mi-aș dori să fiu și în ce fel să nu fiu!

Îți mulțumesc! Și pentru ce mi-am dorit și nu mi-ai dat! Știi tu mai bine de ce!

Acum la plecare, ia cu tine crengile uscate și rupte și spune-i următorului an să-mi aducă-n loc, copaci înalți plini de roade și frunze verzi!