Primăvara este oglinda îngerilor.
Ai crezut cumva că îngerii n-au oglindă?
Păi, altfel, cum s-ar fi văzut aripile lor întinse dacă nu la fluturi?
Nu. Să nu-mi spui că tu nu le-ai văzut încă brațele…
Păi, toată iarba verde, de jur-împrejur, a cui crezi că e?
Sau…ochii? Ochii lor mari din soare și din stele?
I-ai observat, dar n-ai dorit să știi. Sau… poate nu ți-ai dat seama.
Pentru că așa facem noi, oamenii, de obicei. Observăm doar.
Observăm că-i prea multă lumină, că-i prea multă căldură, că-i prea multă iarbă, că-i prea multă noapte… Ne încărcăm de multul “prea”. Și nu mai privim…
Te-ai întrebat vreodată cum miros îngerii? Ori cum ne vorbesc?
Îngerii miros a copaci înfloriți. Și a toate florile primăverii. Iar vocea lor…, vocea lor e în ciripitul păsărilor. I-am auzit. Sigur i-am auzit! Și eu, și tu. Doar că unii dintre noi alegem s-aruncăm cu pietre în păsări pentru că fac “prea” multă gălăgie…

Te-aș fi zidit din rouă.
Da, știu! Roua curge. Și-o să-mi spui că n-am cum.
Doar că, vezi tu, și iubirea curge. Până intră în suflet. Când intră acolo, ia forma lui. Devine solidă. La fel ca boabele de rouă care intră în frunze…
Interesant, nu-i așa?
Adică, te-aș putea zidi din rouă doar dacă îmi intri în inimă. Altfel, o să curgi. Ca orice lichid. Și-atunci ai putea să iei alte forme. Spre exemplu, dacă te-așezi într-un cerc, o să fii un cerc. Dacă te-așezi într-un pătrat, o să fii un pătrat. Dacă te-așezi într-o frunză, o să fii o frunză. Ești delimitat de la un capăt la altul de linia formelor. Și devii dintr-o dată sau…treptat forma în care te pui.
Iubirea transformă. Și te transformă. Trece din stare lichidă în stare solidă. E-un fel de solidificare a sufletului. Devine un zid din care se pot construi palate cu nenumărate odăi. Odăi în care, oricât de multă iarnă ar pătrunde, Soarele stă pe cerul inimii cu brațele întinse.
Și neiubirea transformă. Și te transformă. Trece din stare solidă în stare lichidă. E-un fel de topire treptată a sufletului. Zidurile palatelor din el se dărâmă, iar în odăi Soarele-i stins, și-i dâre de nori, de viscol și ger.

Gând străin

Strecoară-ți genele în visul meu,

Lasă-mă să clipesc cel puțin o secundă,

Lasă să cadă o stea în drumul meu

Să pot fugi din a mea umbră

Nu goni stelele

uite-le! 

vin spre mine!

Nu-mi spulbera dorința

Ce-aleargă dinspre tine

Nu-mi sădi în scoarțe

Rădăcini din lună

Lasă-mi pe-al meu creștet

Razele în cunună

Gând străin

Scutură-ți norii și pune-i la uscat

De-o fi, să-mi dai o stea mai pe înserat!

Tăcerile sunt poveștile nerostite ale sufletului.

Se-amestecă cu secundele și-alunecă pe ulițele inimii. Deseori îmbracă sufletul în rouă. Într-o rouă crudă și rece. Iar gândurile venite-n grămezi spală cu îndârjire întrebările și le-așază la uscat în lumina speranței… Poate că azi. Poate că mâine. Se vor usca. Și-apoi vor lăstări altele. Precum florile. Ori copacii. Cu cât torni mai multă nădejde la rădăcini, cu atât se înalță și cresc tot mai mult. Ca și noi, oamenii… Cu cât punem mai multă iubire în rădăcinile inimii, cu atât bate mai tare…

Tăcerile sunt cuvinte arcuite care ascund litere întoarse. Întregi, scobite ori ciobite. Depinde doar de noi cum alegem să le așezăm în gândurile noastre… Dacă le aliniem corect, pot fi citite. Și înțelese. Însă, dacă le așezăm incorect, pe-o linie întreruptă sau adâncită de gropi, nu mai pot fi niciodată înțelese.

Mă uit cu dezamăgire la oamenii care dau cu securea în demnitate doar pentru a sta cocoțați pe-un piedestal. Cred ei că, de-acolo de sus, sunt mai înalți… Percepție greșită. În inima unui om te înalți doar prin ceea ce ești. Mărturisesc că eu sunt de modă veche…, apreciez mai mult un om de valoare și nu neapărat un om de succes.
Totuși, cum ai putea să te crezi lung și să privești de la înălțime când tu ești la fel, adică…scurt?! Faptul că stai cocoțat e-un artificiu care te ajută să poți fi mai sus. Ca și cum ai sta urcat pe-un scaun. Dar, gândește-te, te rog! Fără scaun, cum ești? Ești același, nu-i așa?
Știu. Te minți frumos că ești mai înalt decât toți ceilalți! Iar “drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor aflați în zbor” spune N. Steinhardt…

Iubesc oamenii modești care-și poartă știința la degetul lor mic! Au un licăr blajin în privire și mult, mult bun-simț. În buzunarele inimii au mereu cuvinte încurajatoare. Cuvinte mari și nemărunțite.
Acești oameni impresionează mereu prin ceea ce sunt. Și nu prin ceea ce au. Oriunde s-ar afla sunt diferiți. Se ivesc printre ceilalți ca un Răsărit. Tăcerea aleasă dovedește plinul din ei. Până și poziția pe-un scaun e alta. Nu stau așa umflați până-n măduvă… N-au sufletul apretat și nici bolovani în priviri.
În lumea asta a noastră sunt atât de multe ambalaje goale… Și pe cât sunt de goale, pe-atât de mult foșnesc ca să se facă auzite! Doar că, din ceva gol, eu n-am auzit niciodată răsunând ceva plin, doar zgomot… mult zgomot.

Cândva, într-o primăvară, inimile noastre s-au întâlnit și-au desenat fluturi pe asfaltul cerului. Cu aripi prelungi ne-au învelit milioane de stele. De jur-împrejur mirosea a zambile. Și-a ghiocei. Dumnezeu le ținea strâns în mână. În mâna dreaptă. De-acolo de la El, păream mici… atât de mici încât parcă eram niște furnici. Doar fluturii noștri depășeau marginile cerului…

De crengile copacilor atârnasem bucuria. Și-n fiecare mugur sădisem speranțe.

În primăvara aceea mi-ai luat palmele inimii mele și le-ai pus într-ale tale. M-ai ținut strâns. Atât de strâns încât îmi rămăseseră semne deasupra sângelui meu sticlos. Cu firele clipelor am împletit coronițe. Și azi le am. Și mâine. Și-n orice primăvară!

“Ce dar să-ți fac acum că-i primăvară?
Din nori îți cos o rochie ușoară.
Din ghiocei îți fac o cingătoare.
La gât îți pun șirag de lăcrămioare.

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.
Vrei și brățări? Ba încă și cercei?
Îți fac un set complet din brebenei.

Și gata! Nu mai am, știi bine,
C-am cheltuit vreo trei poieni cu tine!
Mai vrei și pace, bucurii și sănătate?
Din astea n-am. La Dumnezeu sunt toate!
Și-atunci cu dragoste-oi îngenunchea,
Rugându-mă la El să ți le dea!”

Magda Isanos

O primăvară frumoasă!🤗

Dacă se-ntâmplă vreodată să nu știi cine ești, pune-ți două degete peste inimă! Ține-le așa până simți bătăile ei. Și-atunci când le simți, gândește-te ce privilegiu ai. Gândește-te cât de mare ești că-L simți pe Dumnezeu în tine. Nu că-L ai, că-L simți! Toți Îl avem, dar uităm să-L simțim. Mulți dintre noi nici nu mai știm că-i în noi. Avem impresia că bătăile astea ale inimii sunt așa, țâșnite parcă dintr-un robot. Nu mai simțim. Mergem în viață ca niște roboți. Funcționăm mecanic. Ne fixăm trasee și ne traversăm de la un capăt la altul. Ce prostie să uiți de Dumnezeu! Eu n-am văzut vreo inimă care să pulseze fără El!
Acum știi cine ești, omule?!
De fiecare dată când simți că te rătăcești, caută-te în tine. În bătăile inimii tale. În sufletul
tău. În Dumnezeu.

Iubirea e ca un copil neastâmpărat care dă din picioare și țipă. Nu înafară, înăuntru. Înăuntrul sufletului tău. Se tăvălește și râcâie prin tot pământul din tine. Când vrea toarnă găleți mari de apă. Și sare în băltoace. Nu-i pasă deloc că se murdărește pe mâini, pe picioare, peste tot. E un copil răsfățat, neascultător, dispus oricând să bată-n lung și-n lat toate ulițele. Tot ținutul. Așa murdar și plin de pământ cum e. Aleargă și râde. Sare-ntr-un picior și dansează. Cântă. Pe-o uliță numai a lui. Acolo pe pământul din venele tale. E-un nebun frumos. Un zglobiu care nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit să-l primești în odaia ta. În inima ta. Dă buzna, intră desculț și, de cele mai multe ori, nu mai pleacă niciodată. Ori dacă pleacă îți lasă-n urmă vene uscate, geamuri fisurate, iar în ușă proptește zeci de bolovani…