Ia-mă de mână și plimbă-te cu mine prin castel!

Ia-mă de mână și plimbă-te cu mine prin castel!
Nu crezi că există castele?!
Îți spun eu, există!
În fiecare dintre noi stă clădit un castel. Într-o zi, eu am fost o regină. Într-alta, tu ai fost un rege.
Uite, spun că tu ai fost “ într-o zi”, eu “într-alta”…
Dar, într-astă zi? Ce suntem?
Poate eu, o regină. Poate tu, un rege.
Știi?
Castelele se-nalță din iubire. Mai mici sau mai mari. Mai rezistente sau mai puțin rezistente. Cu cât iubești mai mult cu-atât se zidește mai mult. Urcați pe zidurile lui, am putea număra stelele. Sau am putea cuprinde Soarele… ori Luna. Ți-e teamă de înalt? Să nu-ți fie! Eu n-am văzut aripi mai mare ca ale omului care iubește!
Știu, ai dreptate, sunt și ruine. N-am zis că nu sunt. Cândva am lăsat și eu poarta deschisă și a fost cotropit. Poate că și tu ai făcut asta. Se-ntâmplă.
Vezi tu, așa sunt oamenii…
Unii construiesc, alții dărâmă. Dar, nu-i ridicătură mai nobilă ca cea dintre ruine!
Tu doar ia-mă de mână și plimbă-te cu mine prin castel!
Într-astă zi, să-ți fiu regină.
Într-astă zi, să-mi fii un rege.

Vezi? Pare simplu! Dar, nu! Nu e!

Apleacă-te și dă-mi 60 de secunde din inima ta! Adică un minut. Ți se pare mult?
Îți spun eu: nu e mult.
Într-un minut aș putea potrivi în inima mea toate secundele. 60 cu 60. Ale tale cu ale mele. Le-aș pune una lângă alta ca să le compar. Dacă ale tale sunt înguste, atunci nu se potrivesc cu ale mele. Dacă ale mele sunt late, atunci nu se potrivesc cu ale tale.
Vezi? Pare simplu! Dar, nu! Nu e!
Dacă secundele noastre nu-s la fel, atunci timpul devine diform. Se lăbărțează și dă pe-afară. Curge anevoios. De pe-o vale pe alta; De pe-un râu pe altul. Iar eu, ca și tine, m-aș goli de secundele mele și le-aș căuta în diverse văi. În diverse râuri. În diverse inimi. Prin urmare, e atât de important ca secundele noastre să se potrivească! Lat cu lat și îngust cu îngust.
Vezi? Pare simplu! Dar, nu! Nu e!

Suntem purtători de secunde, de ceasuri…

De cele mai multe ori avem impresia că, dacă purtăm la mână un ceas, timpul ne aparține. Avem impresia că orele ne stau cumva la căpătâiul degetelor… Impresii.

De fapt, nici măcar o secundă nu-i a noastră. Toate-s ale Lui. Iar noi suntem doar niște purtători de secunde…, de ceasuri. La mâini și-n inimi. 

Se știe că ceasul de la mână măsoară timpul din afară. Iar cel din inimă măsoară bătăile inimii… adică timpul dinăuntru. Noi, oamenii, uităm adeseori de timpul ăsta dinăuntru. Uităm de timpul din noi. Și mergem făloși prin timpul de-afară. Suntem mândri purtători de obiecte. Obișnuite, scumpe sau mai puțin scumpe. Frecvent căutăm să ne potrivim cu precizie secundarul, minutarul. Și rătăcim pe străzile destinului… Îl lăsăm în urmă pe ieri, trecem pe lângă azi, și-l căutăm nerăbdători pe mâine.

Dar cine-i acest mâine? 

Un fel de speranță aș spune… Un fel de cuier în care nădăjduim să ne-agățăm rucsacul plin de visuri. Doar că, în graba pentru “mâine”, uităm cu desăvârșire de “azi”. Iar ceasurile n-o iau niciodată înapoi…

Iarna mea are ochii rotunzi și mari

Iarna mea are ochii rotunzi și mari. Clipește de fiecare dată în zare. Știți privirea aceea în care irișii parcă înfloresc de-atâtea zâmbet? Așa-i privirea ei!De brațe, nici nu mai vorbesc! Sunt lungi și mari. Atât de mari încât pot cuprinde întreg pământul.
Uneori îmi mângâie fruntea cu bucuria ei. Și îmi așază în palme promoroacă. Alteori, tace. Se-ascunde în spatele vântului și scutură într-o parte și alta norii. Cel mai frumos îi stă lângă Soare. Sclipește. Dar nu-l găsește mereu. De parcă n-am ști cu toții cum e Soarele…
Iarna mea e a mea. La fel cum și iarna ta e a ta.Simte-o, trăiește și bucură-te de ea! Cât încă ești. Cât încă pășești. Căci nu se știe niciodată când stă ceasu’ în loc și…te oprești.

Nu mă pot supăra…

Nu mă pot supăra pe un om care nu mă place. E treaba lui. Absolut treaba lui. Nu-i vina mea că n-are gusturi bune…🙃
Și, dacă mă gândesc bine, nici Dumnezeu nu-i plăcut de toată lumea. Darămite eu, om simplu…
Unora nu le placi pur și simplu. Așa, întreg, cum ești tu. Sau… mai puțin întreg. Altora nu le placi nici pe bucățele. Te desfac și te recompun din piese pe care le răsucesc și le analizează. Ba ai ochii urâți, ba nasul, ba picioarele, ba nu mai știu ce… Tu să fii bine.
Noi nu ne-am născut ca să fim pe placul oricui. Oricui e oriunde. Tot e doar în tine.

De-o iubire să nu tragi…

De-o iubire să nu tragi niciodată! Să n-o forțezi ca s-o întinzi până-ntr-acolo unde tu ajungi. Și nici să n-o ceri. Ori s-o cerșești. Dacă faci toate astea, atunci nu-i iubire. E doar minciună. Amăgire. Și, poate, speranță. E ca și cum te așezi la o masă și în timp ce înghiți firimituri, te minți că-s bucăți mari, foarte mari… Aș putea să te înțeleg. Îl iubești și ești dispusă să faci compromisuri. Suferi. Atât de mult îl ai inimă încât crezi că fără el n-o să poți respira. Ascultă-mă, draga mea!
N-o să poți respira doar atunci când din inimă, îți pleacă Dumnezeu! În rest, poți! Mereu, poți! Trebuie doar să conștientizezi asta! Oamenii vin și pleacă. Unii construiesc castele, alții le dărâmă. Tu te vei ridica mereu dintre ruine! Asta-i viața! Suișuri și coborâșuri. Dacă nu urci, nu vei ști niciodată cum e când cobori…

Sunt unii oameni…

Sunt unii oameni care își răsucesc stelele și le potrivesc altora în suflet acolo unde lipsesc. Pun un colț din steaua lor într-altă stea. Eu îi numesc oameni-stele. Se deosebesc de restul tocmai pentru că strălucesc. Sunt diferiți. Sunt speciali. E de-ajuns doar să-i simți și n-ai cum să mai renunți la ei niciodată pentru că depinzi de Cerul lor senin. Acești oameni sunt rari, foarte rari. Niciun alt ins n-ar fi dispus să-ți ofere bucăți din steaua lui. Ei o fac. Fac asta pentru că știu că din bucăți se face un întreg. Și mai știu că, dăruindu-și din stele, pe cerul inimii lor, Dumnezeu pune necontenit altele.

Când mă ia dorul…

Când mă ia dorul de ea, îmi curbez palmele și suflu în ele ca și când vântul ăsta al dorului îmi spulberă-n nas, din sângele meu, mirosul ei.
Când mă ia dorul de ea, îmi mângâi pielea și cu vârful degetelor o salt puțin. Știu că acolo, în pielea mea, e și pielea ei.
Când mă ia dorul de ea, respir adânc. Îmi cobor suflul până-n pământ și-apoi îl urc până la cer.
Toată inima ei e în inima mea.

Marele Magician

L-am numit Marele Magician.
Asistasem într-o zi la un joc în care și-a scos din jobenul inimii o pereche de porumbei albi pe care i-a înălțat râzând în zbor.
Într-altă zi, a scos un fluture care s-a așezat pe-un deget de-al meu, zburând mai apoi și el…
Când nu mai era magician, devenea un om simplu. Pleca. Lipsea cu zilele.
N-aș ști să spun momentele care îl determina să se transforme și să-și intre în rol, în joc.
Știam doar că-l așteptam să apară. Îmi plăcea magia asta a lui, felul în care găsea tot timpul ceva care să mute piesele de puzzle ale verbului “a fi”.
Uneori se juca cu cuvintele.
Arunca în sus “Te iubesc-uri”, le urmărea cu privirea și-apoi le prindea în mâini. Odată a aruncat unul spre mine. N-am știut atunci dacă să-mi întind mâna ca să-l prind sau nu. Abia a doua oară l-am prins. Nu l-am ținut mult. Simțeam cum se prelinge printre degete. Știam c-o să plece la fel de repede cum a și venit. Știam că oricât de strâns l-aș fi ținut eu, trebuia să dispară… Și mai știam că venit în grabă, nu-i real. E doar magic. Și-o să se întoarcă la locul lui, pentru un alt joc, în același joben din inima Marelui Magician…

În trenul meu…

În trenul meu m-am urcat mereu cu bilet. Cum urcă, de fapt, toți oamenii în trenurile lor. Sau…nu chiar toți. Depinde de ei, de timp și de bani. Dacă unii ajung prea târziu în gară și n-au răgaz ori bani să-și cumpere biletul, aleg să se agațe repede de ușa trenului, “la noroc”, cum s-ar zice… Se prind strâns de mânere, pășesc atent și-ajung pe culoarul dintre compartimente, urmând să ocupe un loc.
Controlat sau nu, călătorul fără bilet își vede de drum. Știe că trebuie să ajungă într-un loc și asta face. Mai numără un stâlp de pe partea cealaltă a geamului, mai privește o poiană, o casă. Trenul merge…
Diferența dintre mine și el este doar faptul că eu am cumpărat un bilet. Mie mi-a fost teamă, lui nu. De fapt, aș spune că, știindu-mă pe mine, Dumnezeu mi-a oferit timp și bani.
Știindu-l pe el, i-a oferit o prindere de mâini.
Eu aveam nevoie de bilet, iar celălalt… de El. Deși pare ciudat, în esență, niciunul dintre noi n-am fi ajuns în tren fără Dumnezeu. Pentru că întâmplările nu vin niciodată fără să nu-și cunoască timpul, omul și locul… și ce-i de la El, are întotdeauna destinație precisă…